Iosif Mihalik, cel ce lovea din toate pozițiile…

Vizita la Mihalik s‑a petrecut exact în ziua atentatelor din Statele Unite. Îmi amintesc că am stat cu doamna de la loto de pe Eroilor (agenţia la care juca marele căpitan Mircea Luca), în poveşti, să se facă ora vizitei programate. M‑am înfiorat când am ajuns: marele boxer locuia într‑un loc părăginit, pe strada Moţilor, un loc insalubru pe care mai trebuia şi să‑l predea primăriei, urmând ca el să intre în posesia proprietarilor de drept.

Închipuiţi‑vă o astfel de zi: în Cluj ploaie mocănească şi rece; la el acasă: semi‑întuneric; el: semi‑paralizat. Un cam­pion în ring ajuns într‑un soi de decrepitudine.

Şi‑apoi nişte ochi care se luminau când vorbea despre box, despre meciurile lui fabuloase, despre cuceririle sale din Cluj, despre faptul că era unul dintre cei cinci clujeni care conducea o maşină din vest într‑o vreme în care vede­tele şoselelor aveau nume ruseşti precum Volga.

Îmi arăta lovituri, îmi descria situaţii corp la corp, şi la toate acestea eu eram partenerul său dintr‑un ring iluzoriu delimitat de masă şi bufet.

Cum vorbea cu dificultate, efect al bolilor asociate cu paralizia, n‑am înţeles aproape nimic la început.

Apoi m‑am obişnuit.

Iar la final nu m‑aş mai fi dat dus. Mă vrăjise, deşi nu pot spune că îmi place boxul. Mă vrăjise cu întâmplările lui de viaţă, cu ambiţia sa, cu domnul‑din‑el care rezista în pofida bolii.

Mă vrăjise un mare campion. Un supercampion.

Data naşterii: 13 02.1938

Zodia: Vărsător

Studii:

Liceul „Tehnofrig” Cluj, absolvit în 1956

Institutul de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti, absolvit în anul 1969

 

Activitate sportivă:

• campion naţional de juniori în anii 1955 şi 1956
• campion naţional de seniori în anul 1957 la categoria pană (57 kg)
• campion naţional de seniori în anii 1959 şi 1960 la cate­goria semiuşoară (60 kg)
• campion naţional în anii 1961, 1962, 1963 la categoria uşoară (63,5 kg)
• multiplu campion balcanic la Istambul, Sofia, Belgrad şi Bucureşti
• a participat la 4 ediţii de Campionat European („bronz” la Lucerna‑Elveţia 1959, „optimi” la Belgrad‑Yugoslavia 1961, Moscova–URSS 1963, unde iese din primul tur şi „sferturi” la Berlin‑Germania 1965)
• a participat la 2 ediţii ale Jocurilor Olimpice (Roma 1960, unde a ajuns în turul 4 la categoria semiuşoară, şi Tokyo 1964, unde a ajuns de asemenea în turul 4, de data aceasta la categoria uşoară)
• a susţinut 328 de meciuri:
• a câştigat 298 de meciuri
• a terminat la egalitate 7 meciuri
• a pierdut 23 de meciuri
• a trecut de‑a lungul timpului, de la categoria minimă (45 de kg), până la categoria uşoară (63,5 kg)
• a fost legitimat la următoarele cluburi: Spartac Cluj, Dermata Cluj şi Dinamo Bucureşti
• primul antrenor: regretatul Eugen Douda (şlefuitor al numeroase talente precum Jancsi şi Lorincz Halmagyi, Ştefan Miloneanu, Ion Fărcaş, Ion Moldovan, Otto Anderko, Ovidiu Baciu, Arcadie Nagy, Francisc Sajgo, Gustav Simonka, Attila Kiraly, Traian Ruja, Ştefan Vitus, Alexandru Turei) şi alţii
• este cel mai galonat boxer din istoria Clujului, 6 titluri naţionale, un „bronz” european şi două participări olim­pice.

Activitate profesională:

• Antrenor la AS Tehnofrig Cluj 1965‑1967, AS Armata Cluj 1967‑1979, CSS Viitorul Cluj 1979‑1982, unde a făcut cuplu cu Vasile Mîrza, CS Voinţa Cluj 1982‑1987, unde a lucrat cu Francisc Ambrus, CSM Cluj 1987‑1988. În 1988 a suferit un accident vascular, în urma căruia s‑a pen­sionat.
• Antrenor al diferitelor loturi naţionale ale României, fiind secundul maestrului Ion Popa, între 1967 şi 1972, unde i‑a avut printre elevi pe renumiţii pugilişti, precum fraţii Calistrat şi Simion Cutov, Alec Năstac, Victor Zilbermann şi alţii.
• Maestru al sportului, fiind unul dintre puţinii pugilişti care au avut studii superioare, preocupările sale pentru învăţătura aducându‑l în ipostaza fericită de absolvent al IEFS Bucureşti.

… acasă la el, în 2001 …

Un gentleman între… bătăuşi

Maestru al sportului, Iosif Mihalik, medaliat cu bronz la Campionatul European de Box din 1959 de la Lucerna (Elveţia) a rămas imobilizat la pat în urma unui accident vascular. Îşi aştepta implacabilul sfârşit, dar în acelaşi timp mintea sa întrevedea un strop de speranţă. Încet, încet, graţie unei voinţe de fier, a reuşit să se ridice din pat şi să meargă sprijinit de cârje. Nu se poate spune că a învins această boală perfidă, dar are măcar satisfacţia de a se fi luptat cu ea.     

Materialul de faţă nu ar fi putut avea finalitate, fără aportul domnului Coriolan Iuga, un împătimit al boxului, care se ocupă de destinele acestuia în oraşul nostru de mai bine de 35 de ani. Dânsul mi‑a oferit utile date statistice şi mi‑a înlesnit contactul cu fostul boxeur. Domnul Coriolan Iuga este președintele secţiei de box în cadrul clubului „Voinţa”, secretar al Comisiei Judeţene de Box, arbitru al lotului republican la amatori între 1974‑1991, apoi la pro­fesionişti din 1991 încoace. A condus în ring peste 200 de meciuri pe an şi peste 500 la masa de judecată, în toată această perioadă dintre 1974 şi 1991. După 1991 şi‑a conti­nuat munca de arbitru la profesionism, conducând întâlniri în Ungaria, Polonia şi Elveţia. Fost practicant al fotbalului, în anii `50, niciodată al boxului, a făcut totuşi o pasiune pentru acesta din urmă, alegere care i‑a adus satisfacţii multiple şi respectul celor din jur. Absolvent al Academiei de Ştiinţe Agricole, colaborator al cotidienelor „Adevărul de Cluj“ şi „Szabadszag”, autor al „Enciclopediei boxului clujean” şi al altor lucrări care stau să apară, este o personalitate în domeniu, dovedind o polivalenţă de preocupări remarcabilă. Cu astfel de oameni, precum Coriolan Iuga, care pun suflet în tot ceea ce fac, boxul clujean şi‑a câştigat de‑a lungul timpului un binemeritat respect pe plan naţional. Faptul ca boxul clujean a avut rezultate notabile de‑a lungul anilor este un lucru cert. Tocmai de aceea, după lucrarea „Un secol de box la poalele Feleacului”, cuprinderea marilor campioni în această veritabilă enciclopedie este cu atât mai binevenită.

După această scurtă prezentare a contextului în care s‑a putut realiza acest interviu, revin la vizita pe care am făcut‑o interlocutorului meu. Într‑o casă proprietate de stat, în care locuia cu chirie, l‑am găsit într‑o zi de tristă amintire pentru omenire, 11 septembrie 2001, pe domnul Iosif Mihalik, fost ofiţer al MI, fostă glorie a pugilatului clujean şi românesc. Posibil viitor evacuat în stradă, pentru că imobilul era revendicat, domnul Mihalik trăia numai din amintiri. Nu ştiu câtă plăcere i‑a făcut vizita mea la început, dar în timp ce ne luam la revedere, după câteva ore de discuţii, o undă de regret că nu îmi mai poate povesti mai multe i se citea pe chip. Experienţa pe care am trăit‑o în acea zi a fost una puţin ciudată, pentru că există o discrepanţă crasă între imaginea pe care o aveam în faţă (cea a unui om marcat de boală) şi proiecţia retrospectivă pe care încercam să mi‑o construiesc în minte (cea a fostului mare campion). Cu toate aceste lucruri mai puţin obişnuite, întâlnirea a fost până la urmă plăcută pentru amândoi. În final maestrului îi revenise zâmbetul pe buze, ceea ce m‑a făcut să cred că am purtat un dialog bine articulat.

– Domnule Iosif Mihalik, prima întrebare pe care vreau să v‑o adresez este legată de sănătatea dumnea­voastră. Cum vă simţiţi?

− Vreau să vă spun că m‑am simţit şi mai bine în viaţa mea, dar şi mult mai rău. Pe vremea când zăceam pe un pat de spital, paralizat, aveam timp berechet să îmi fac tot felul de bilanţuri. Atunci îmi revedeam cu ochii minţii unele dintre meciurile din ring, figurile adversarilor mei, locurile pe care le‑am cutreierat. Mă gândeam la anii în care am ales să practic boxul, la farmecul orelor de antrenament, la oamenii care mă priveau cu respect, la prietenii pe care i‑am avut în toate colţurile lumii. Din acea stare contemplativă, de resem­nare, am ieşit cu greu, pentru că prognosticul medicilor era destul de rezervat. Cu toate acestea, am încercat să mă adun, iar din a mă pune pe picioare mi‑am făcut principala preocu­pare. Zi de zi, ceas de ceas mă ambiţionam să progresez, iar acum mă mişc aşa cum singur puteţi observa.

− Făcând abstracţie de această boală rebelă şi refe­rindu‑ne strict la box, vreau să vă fac un compliment. După o viaţă în ring, nu păreţi prea „atins”, în sensul că mă aşteptam să văd pe faţa dvs. urme ale loviturilor primite. Nu este deloc aşa, arătaţi foarte bine.

− Există mai multe feluri de a boxa şi toate ţin de tehnica individuală, de posibilităţile fizice, de pregătirea pe care ai făcut‑o alături de antrenorul tău, de forma de concurs şi chiar de noroc. Dar când peste toate acestea se adaugă inte­ligenţa, dintr‑un simplu pugilist ai toate şansele să ajungi un mare campion. Lumea care îşi aminteşte de meciurile me­le, face întotdeauna două remarci: „domnule, era un boxeur teh­nic şi inteligent“. Nu vreau să mă laud, ci doar să fac referire la faptul că mă preocupa boxul din toate punctele de vedere. Îmi analizam cu maximă rigoare fiecare procedeu, încercând să mă perfecţionez continuu. În ring îmi studiam atent adver­sarul, încercând să intuiesc „din prima“ punctele lui nevral­gice.

Eu am considerat întotdeauna boxul o artă, nu o bătaie în ring. Am văzut boxul precum un mijloc în care îţi poţi mă­sura cinstit forţele cu alţi tineri, în care barierele culturale, politice sau de altă natură cad, rămânând doar doi comba­tanţi care luptă cu armele proprii, pentru a învinge. Poate din aceste motive am scăpat din multe întâlniri grele, ne­atins. În box este esenţial să loveşti mai mult decât adver­sa­rul, pentru a puncta. Preferabil este să te blochezi foarte bine, să stai „la cutie”, să nu te expui inutil. Când toate aces­tea le stăpâneşti corect, apar succesele, iar tu eşti mult mai puţin „şifonat“ decât ceilalţi.

− Domnule Mihalik, povestiţi‑ne despre performanţa unică până azi pentru boxul clujean, medalia de bronz pe care aţi obţinut‑o în 1959, la Campionatul European de Box din Elveţia (Lucerna).

− A fost realmente o poveste, plină de peripeţii legate de zborul spre Elveţia. Datorită unor turbulenţe, avionul nostru se zgâlţâia din toate încheieturile, astfel încât nu credeam că vom ajunge vreodată teferi la sol. După ce a străbătut în aer jumătate din Europa în căutarea unui culoar favorabil, timp în care nouă pasagerilor ne‑a trecut prin faţă întreaga viaţă, aparatul s‑a liniştit subit exact deasupra Elveţiei, ca şi cum nimic nu s‑ar fi întâmplat până atunci. Poate tocmai datorită acestei întâmplări am simţit imediat după ce am păşit pe sol că voi face o performanţă la acele campionate. Am boxat în fiecare meci ca şi cum ar fi fost ultimul din viaţa mea, şi am ajuns în semifinale. Din păcate la un singur lucru nu mă gândisem, şi anume acela că pot cădea pradă unor jocuri de culise, frecvente în acea vreme. În meciul contra bulgarului Dimitar Velinov am fost „lucrat” pe faţă de către arbitrii jude­cători, aceştia acordând victoria adversarului meu. A fost o decizie îndelung contestată de public, iar ziarele apă­rute a doua zi au dezaprobat la unison acel act de nedrep­tate. Am rămas cu un gust amar, mai cu seamă că eram pre­gătit atât fizic, tehnic, dar mai ales pe plan mental pentru a cuceri titlul european. Mulţumirea mea, pe lângă medalia cucerită, a fost că în acel an am reuşit să mai am o perfor­man­ţă, un loc 2 la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Viena, şi aceasta tot la categoria semiuşoară. Tot în 1959 a avut loc la Bucureşti întâlnirea la nivel de repre­zentative naţionale dintre Italia şi România. Oaspeţii au învins cu 7‑3, dar am satisfacţia de a fi câştigat meciul de la categoria mea, în faţa unui boxer italian mult mai bine cotat decât mine.

 Trebuie subliniat faptul că pugiliştii italieni erau în acei ani adevărate „maşini de pumni”, iar faima lor cunoş­tea o recunoaştere mondială. Nume precum Benvenutti, Masteghin sau Musso au făcut epocă, mai ales că aceştia au avut ulte­rior o carieră de invidiat la profesionism. Numai faptul că i‑am întâlnit în două gale în România (n.a.: a doua a avut loc chiar la Cluj, pierdută de ai noştri cu 10‑0), a reprezentat pentru noi o mare realizare, chiar dacă scorul nu ne‑a fost favorabil.

− Au urmat în 1960 Jocurile Olimpice de la Roma, iar pentru dumneavoastră un nou prilej de a încerca marea performanţă. Cum vă simţeaţi înainte de startul acelei competiţii?

− Din nou aţi punctat bine. În 1960 devenisem pentru a treia oară campion naţional, câştigam lejer Campionatele Balcanice, dar gândul meu era la consacrarea majoră, şi ce eveniment sportiv mai important decât Jocurile Olimpice poate exista? De aceea am încercat să mă adun înainte de acea competiţie, la turneul de selecţie de la Istambul compor­ta­rea mea bună oferindu‑mi „paşaportul“ de Italia. După ce am trecut uşor de primul tur, sorţii mi‑au scos în cale un rus, Baranikov, în faţa căruia am pierdut la puncte, dar am fost din nou dezavantajat. În general ruşii şi polonezii se bucurau de un tratament preferenţial în acei ani, asta şi datorită faptului că aproape la fiecare meci arbitrul principal era din una dintre aceste două ţări.

Lăsând pentru o clipă boxul la o parte, trebuie să spun că am fost impresionat de tot ce se întâmpla la Roma. Am vizitat o serie întreagă de locuri pe care nu am să le uit niciodată, şi pe care nu cred că aş fi avut vreodată ocazia să le văd dacă nu aş fi făcut sport.

Revenind la box, pentru că pugiliştii italieni mă fascinau efectiv, am apelat la bunăvoinţa lor şi i‑am rugat să mă însoţească la câteva dintre sălile lor de antrenament. Am ră­mas cu gura căscată când am văzut condiţiile lor de antrena­ment, şi atunci mi‑am dat seama cât de departe de acestea eram noi, cei din Est. Nu degeaba Benvenutti era dublu cam­pion european – Praga 1957 şi Lucerna 1959, iar la Roma avea să câştige aurul olimpic la semimijlocie. (n.a.: la această categorie românul Nicolae Linca a cucerit în 1956 la Melbourne medalia de aur, cel mai important trofeu al bo­xului românesc). Tot la ediţia Roma 1960, Italia avea să mai câştige două medalii de aur prin Musso la categoria pană şi De Picoli la categoria grea, spărgând monopolul ruso‑polo­nez. La această competiţie, la categoria semigrea, am urmă­rit nişte meciuri extraordinare, al căror principal protagonist a fost cel care avea să cucerească în final laurii olimpici, nimeni altul decât Cassius Clay.

− În 1961 au avut loc Campionatele Europene de la Belgrad, de unde delegaţia română s‑a întors cu o meda­lie de argint (Gh. Negrea ‑ semigrea) şi 3 medalii de bronz (Nicolae Puiu ‑ cocoş, Constantin Gheorghiu ‑ pană şi Virgil Badea – mijlocie mică). Sportivii clujeni Gustav Szimonka, Vasile Mîrza şi Iosif Mihalik s‑au întors, din păcate, fără medalii. Dumneavoastră în ce punct v‑aţi oprit?

− Am trecut de trei tururi, dar în al patrulea am boxat împotriva unui rus puternic, în faţa căruia a trebuit să mă recunosc învins. Şcoala sovietică era una care domina boxul european, în acel an sportivii din fosta URSS cucerind 5 din cele 10 titluri puse în joc. În aceste condiţii performanţa delegaţiei noastre trebuie privită drept un mic succes, pentru că a te apropia de aur, mai ales într‑o ţară monitorizată de URSS, cum a fost Yugoslavia acelor ani, era aproape impo­sibil. Am participat tot în acel an la multe acţiuni ale lotului naţional, dintre acestea cea mai grea fiind „turneul de 4“ alături de reprezentativele Ungariei, Poloniei şi Bulgariei. Pugiliştii acestor ţări erau unii dintre cei mai buni din Europa, astfel încât a boxa împotriva lor era mereu o provo­care. La Cluj, unde se organizau gale foarte puternice, a avut loc „Cupa Eliberări”, un turneu foarte reuşit, cu participarea boxerilor din Baia Mare, Constanţa, Galaţi, Bucureşti, Braşov, adică principalele centre pugilistice ale ţării. Nu întâmplător am amintit despre acele competiţii interne, ci pentru că am vrut să relev faptul că organizatorii acestora erau nişte oameni foarte sufletişti, mari iubitori de box, iar spectatorii erau atraşi de spectacolul din ring, şi veneau în număr foarte mare în sălile de sport. Spectacolul era garantat, emulaţia deosebită, iar boxerii erau priviţi ca nişte adevăraţi eroi.

− Domnule Mihalik, am ajuns în 1963 şi momentul Tokyo, „repriza întâi“, adică Jocurile Preolimpice…

− Într‑adevăr, am câştigat acele jocuri, iar acea reuşită mi‑a dat încredere pentru Jocurile Olimpice, care s‑au desfă­şurat un an mai târziu, în 1964. În Japonia m‑am simţit întotdeauna foarte bine, cultura aceea diferită de a noastră, dar în acelaşi timp fascinantă, fiind poate cea care m‑a capti­vat. Apoi oamenii, pe care eu îi găsesc extraordinar de comu­ni­cativi, de prietenoşi şi inimoşi, au fost cei care m‑au impre­sio­nat la modul cel mai plăcut. Spectatorii japonezi m‑au purtat practic spre toate victoriile de acolo, şi în 1963 la Jocurile Preolimpice şi în 1964, la Jocurile Olimpice. Am trecut, la acea competiţie majoră, de 3 tururi, după care sorţii mi l‑au scos în cale pe polonezul Kulej, unul dintre cei mai tari boxeri din lume la acea oră. Toată sala m‑a văzut învingător, dar arbitrii au judecat strâmb, acordând victoria sportivului polonez. Toţi spectatorii prezenţi au strigat minu­te în şir: „Mihalik, Mihalik, Mihalik!”, nimeni dintre oficiali nereuşind să‑i oprească pentru a putea continua şi celelalte meciuri. Într‑un târziu de‑abia, oamenii s‑au potolit, dar vă spun cu mâna pe inima că am fost pe loc adoptat de către aceş­tia, iar gestul lor m‑a impresionat până la lacrimi. Oficia­lii delegaţiei noastre au vrut să depună o contestaţie, dar le‑am sugerat că mai bine îmi dau mie banii de contestaţie, pentru că eu nu auzisem ca vreo decizie din ring să se schim­be vreodată.

 

Nu a fost cazul nici de acea dată, pentru că nu s‑a mai dat curs acelei contestaţii, iar eu am rămas învinsul. Kulej avea sa devină campion olimpic, atât la Tokyo cât şi 4 ani mai târziu, la Ciudad de Mexico, aceste performanţe având într‑o oarecare măsură darul de a mă consola, în sen­sul că nu pierdusem la vreun outsider. Vreau să vă spun că am devenit prieteni foarte buni, contrar părerii unora care au despre boxeri imaginea unor oameni duri, care nu ar avea sentimente, amici sau minte prea multă. Nu este aşa, iar relaţia mea de durată cu acest Kulej demonstrează contra­riul. Ne‑am întâlnit în dese rânduri, atât la Varşovia, unde polonezul avea un bar denumit simbolic „Ring‑Bar”, cât şi la Bucureşti sau la Cluj, unde ne‑am revăzut întotdeauna cu plăcere. Am rememorat împreună „filmul” unora dintre partidele noastre, la loc de frunte situându‑se cea de Tokyo, unde era cât pe ce să prind o semifinală, după cea de la Europenele din 1959. Sportivii polonezi au cucerit în Japonia 3 medalii de aur, prin Grudzien (semiuşoară), Kulej (uşoară) şi Kasprzyk (semimijlocie), demonstrând că sunt o forţă în lume. La categoria grea, după ce la Roma 1960 se impusese Cassius Clay, în Japonia a învins Joe Frazier, un alt pugilist care avea să se încununeze peste câţiva ani cu laurii mondiali ai profesioniştilor. În 1968 aurul olimpic a fost a lui George Foreman, pentru ca mai apoi, pentru 3 ediţii consecutive, categoria grea la amatori să aparţină cubanezului Teofilo Stevenson (München 1972, Montreal 1976 şi Moscova 1980).

− După Jocurile Olimpice de la Tokyo 1964, aţi mai boxat sau aţi atârnat mănuşile în cui?

− M‑am retras în 1966, dar până atunci am mai „prins“ un Campionat European, cel din 1965 de la Berlin, unde am trecut în primul tur de cehul Bradzil, dar am pierdut în faţa austriacului Konig, un anonim, pe care îl bătusem măr chiar la Viena, cu puţin timp în urmă. Arbitrul de ring m‑a şicanat în permanenţă, acordându‑mi două avertismente, total gra­tuite. Şi a mai fost ceva, şi anume faptul că am refuzat să îmi iau medicaţia dinaintea meciului, dar am fost obligat. Din acest motiv, braţele nu‑mi mergeau, mă durea capul, şi sim­ţeam o oboseală acută. După meci, m‑a durut ficatul, lucru care mie nu mi se mai întâmplase niciodată până atunci. Nu mai luasem medicamente, iar reacţiile pe care le‑am avut după meci m‑au îngrijorat din cale afară. De aceea mă întreb cum or fi reacţionând cei care se dopează cu bună ştiinţă, nesesizând la ce riscuri se supun.

− Una peste alta, domnule Mihalik, sunteţi cel mai titrat pugilist clujean. Alături de Vasile Morovan, aţi cu­ce­rit 6 titluri naţionale şi o medalie europeană de bronz. De asemenea, aţi fost distins cu titlul de maestru al spor­tului, şi peste toate, sunteţi o persoană unanim aprecia­tă, iar lumea să stiţi că nu v‑a uitat. În decursul activită­ţii de documentare privind materialul de faţă, am întâl­nit multe persoane care îşi aminteau cu mare plăcere de dumneavoastră, iar partidele pe care le‑aţi disputat în ring le sunt încă vii în memorie. Ce aţi vrea să le transmi­teţi concetăţenilor dumneavoastră?

− Fără să pozez, dar le doresc multă sănătate. Vreau apoi să le transmit că am iubit mereu spectatorii. Fără ei, spectacolul pugilistic nu poate avea loc. Relaţia mea cu publi­cul a fost una cu totul specială, şi poate de aceea am avut la rândul meu parte de aprecierea lui. Am încercat pe tot par­cursul carierei mele să ridic într‑adevăr acest sport la rang de artă, fiind mereu dornic să‑mi perfecţionez stilul, pentru a‑l face plăcut ochiului. Nu am dorit ca despre meciurile mele să se spună ca au fost „bătăi crunte“, ci adevărate spectacole. Vreau ca lumea să se întoarcă la box, să nu mai fie privit ca ruda săracă a sportului. Bineînţeles că boxul este mai aproa­pe de posibilităţile financiare ale oamenilor săraci, dar aş vrea ca pugiliştii să demonstreze pentru totdeauna că au la fel de multă materie cenuşie ca şi sportivii altor discipline. Eu am absolvit o facultate, aşa că nu văd de ce nu ar avea asemenea aspiraţii un număr cât mai mare de boxeri.

În rest, aş vrea să‑mi revin fizic, pentru că, în ciuda pro­gre­selor pe care le‑am făcut, „păcălind” moartea de două ori, mă simt încă slăbit, iar mersul îmi este îngreunat. Telefonul îmi este deconectat, proprietarul casei în care locuiesc de unul singur şi‑a revendicat imobilul, ce să vă mai spun, că aş putea ajunge în strada?    

 Iosif Mihalik a murit în decembrie 2004, într‑un azil. Dumnezeu să‑l odihnească în pace!