Școlit în Franța, absolvent al studiilor doctorale, preparator fizic al echipei de Cupa Davis a României dar și al unor jucători și jucătoare de excepție din România, Dan Cristea se înscrie pe o linie profesională de clasă, de expertiza lui fiind interesați din ce în ce mai mulți practicanți ai sportului, și nu numai.
Discuția cu Dan Cristea ne relevă un ins asumat, conștient de progresele pe care le-a făcut în carieră precum și de faptul că munca la care s-a înhămat presupune studiu continuu, aprofundat, inter-relaționare cu experții în domeniul pregătirii fizice și menținerea la zi cu informațiile într-un mediu în care progresele sunt un fapt cotidian.
-Cum ai ales acest drum, Dan Cristea?
-Deloc întîmplător, avînd în vedere că părinții mei au avut legături strînse cu sportul, tatăl atlet și mama voleibalistă. Așa că primul meu drum s-a îndreptat spre atletism, și nu cu rezultate slabe, ba dimpotrivă, dacă este să socotim că am stabilit două recorduri naționale și că am făcut parte din lotul României de juniori. Specializarea mea erau probele de garduri. Apoi, în timp, mi-am dat seama cît de greu e să răzbești pe plan internațional în atletism și am cam abandonat ideea. Nu chiar ușor, pentru că la un moment dat am primit o ofertă tentantă, aceea de a colabora cu celebra noastră atletă Ionela Tîrlea, în sensul în care să fac deplasări cu ea, să îi fiu sparing, să particip la antrenamentele sale de acasă și din străinătate…Doar că asta ar fi însemnat să abandonez ideea mea de bază, aceea de a mă dedica studiilor în domeniul sportiv. Și-atunci, deși nu mi-a fost ușor să mă decid, am ales cariera universitară. Că n-am făcut o alegere proastă s-a văzut de la început, pentru că a fost încurajator să constat că am intrat primul la Facultatea de Sport din București, ceea ce mi-a dat curaj să mă dedic acestui segment.
-Începutul a fost, într-adevăr, spectaculos. Ce a urmat?
-În ultimul an de facultate am urmat cu o bursă Erasmus studiile în Franța, la Nisa. A fost o alegere bună, pentru că în virtutea acestei formații francofone am prins mai apoi un contract în Liban, lîngă Beirut, acolo unde am predat sport la școala francofonă. În Liban învățămîntul e structurat și astfel, pe religii cum ar veni, creștinii urmînd un model educațional, musulmanii sau druzii altele. Cel francofon oferă șansa elevilor din Liban de a urma universități în Franța, cel musulman în SUA, ca să dau aceste exemple. Aveam condiții excepționale, vă dați seama că școala la care predam pentru clasele 1-8 avea bazin de dimensiuni olimpice, stadion cu pistă omologată, sală polivalentă de mari dimensiuni, adică o infrastructură fenomenală. Poate acesta să fi fost motivul pentru care am petrecut 6 ani acolo, în Liban.
-Cum a fost viața ta în Liban?
-Da, probabil întrebarea vizează ușoara nesiguranță de acolo. Dar să știți că nu e chiar așa. De exemplu am prins și două conflicte cu Israelul cît eram acolo, am prins și manifestări ale forțelor militare din Liban prin care soldații efectiv trăgeau gloanțe în aer pentru a-și manifesta solidaritatea față de vreun speach al vreunui lider dar am învățat să trăiesc cu aceste lucruri. Chiar dacă nu le înțelegeam pe deplin, am învățat, ca și alții de altfel, să mă obișnuiesc cu acel stil de viață și pot spune că față de ce se propaga în afara Libanului despre nesiguranța de acolo avea și o notă de exagerare.
–Apoi te-ai întors, înțelegem, în România. De ce?
-Pentru că exista o lege legată de permisul de muncă, una care impunea să lucrezi doar într-un singur loc. Or eu deja aveam încă vreo 3-4 angajamente, din care îmi rotunjeam serios veniturile și nu m-am putut adapta la regula aceea de a munci exculsiv într-un singur loc. Apoi, ca să glumim puțin, eu nu apucasem să muncesc nici măcar o zi în România, așa că am fost foarte curios să prind și acea experiență, deci m-am întors. Sigur, chemarea mea era înspre catedră, și nu orice catedră, ci una universitară. Mi-am făcut doctoratul, am predat la Universitatea București și apoi la Politehnică. La Politehnică și pentru că teza mea de doctorat se referea la sportul făcut de studenții politehniști, cu particularitățile de rigoare. Prin extensie, teza mea viza domeniile tehnice în care componenta sportivă poate fi prezentă, ba chiar benefică. M-am dedicat foarte mult, chiar le-am făcut studenților teste pentru capacitatea respiratorie, spirometrie. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am constatat că majoritatea aveau ca rezultate unele care semănau cu ale unor persoane trecute de 60 de ani. Asta însemînd că dedicarea lor profesională, stilul mai sedentar, nu prea mergea mînă în mînă cu mișcarea. A fost interesant…Îmi place să predau, chiar și acum am contractul acolo, la Poli, chiar dacă de trei ani sînt în concediu fără plată, pentru că alte obligații nu mi-au permis deocamdată să fac și acea activitate.
-Cum a avut loc trecerea înspre pregătirea fizică a sportivilor profesioniști?
-Am lucrat la început cu copiii, la clubul Diamond dar și la Agronomie, acolo unde antrena tenis Claudiu Munteanu. El lucra cu Victor Crivoi. Am continuat și eu cu Crivoi, apoi rînd pe rînd am lucrat cu Adi Ungur, cu Patrick Ciorcilă. Țin minte că am participat în această formulă, cu cei trei, la un cantonament la Cluj, la Winners, o experiență interesantă. Apoi am făcut pasul înspre tenisul feminin, am lucrat cu Gabi Ruse cînd ea nu avea clasament iar cînd am pus pe pauză cu ea deja era înspre locul 300. O altă experiență frumoasă..Apoi am lucrat cu Marius Copil, de mai multe ori chiar și, normal, cu toți jucătorii de Cupa Davis. Țin minte că pasul spre Cupa Davis l-am făcut grație ofertei domnilor Răzvan Itu și Daniel Dobre, care mi-au propus să mă alătur echipei înaintea unui meci cu Israelul, din deplasare. Aproape pe loc am spus da. Nu se poate refuza așa ceva…
–Care e filosofia după care te ghidezi?
-Încep printr-o evaluare. Poate la început nu făceam asta. Acum o fac. Să văd nivelul sportivului, ca mai apoi să gasesc soluțiile prin care să adaptez pregătirea fizică la individualitatea fiecăruia. Pentru că nu poți aplica rețete, chiar dacă există protocoale, proceduri specifice. Eu trebuie să mă apropii de sportiv, să îl înțeleg în toată complexitatea lui. Nu pornesc de la ideea că am rețete infailibile, mă perfecționez mereu. Mi-au prins bine deplasările din Tour cu Ana Bogdan, cu Marius Copil, pentru că acolo am găsit omologi de ai mei, unii cu studii foarte aprofundate, adevărate celebrități. Și am…furat și de la ei, în sensul în care am discutat, m-am updatat cu tot ce poate fi mai nou în domeniu. Pentru că e un domeniu complex, fascinant.
-Cum e această viață din care faci parte?
-E foarte agitată, asta pot să o spun. Dar a fost și mai agitată, într-o vreme în care mă trezeam la 5, lucram de la 6 cu oameni care aveau alt job decît sportul dar voiau să facă pregătire fizică (it-iști, ingineri, medici, etc), apoi treceam la profesioniști și îmi încheiam ziua la 12 noapte. Acum, de cînd mă consacru mai mult sportivilor, e tot agitată, dar reușesc să fac focus mai bine, să mă concentrez, să scot maximum din mine în beneficiul sportivului.
-Unde îți vezi viitorul?
-Deocamdată trăiesc viitorul în prezent. Îmi place foarte mult ceea ce fac și sper să fie la fel de muțumiți și sportivii. Iar dacă va trece timpul peste mine și voi simți că…îmbătrînesc pentru job-ul acesta, am mereu prima dragoste care mă așteaptă: catedra. Dar deocamdată e tare bine în mediul în care îmi desfășor activitatea. Nimic parcă nu se compară cu bucuria unei victorii a unui sportiv, victorie din care sînt și eu parte. Acum două zile Oana Gavrilă, cu care lucrez, a postat o fotografie cu succesul ei recent de la un turneu și acolo erau două vorbe și despre mine…Sau victoria din turul anterior de Cupa Davis, cu Portugalia, cu bucuria din vestiarul alor noștri unde eram și eu parte. Sînt multe lucruri care mă fac să mă simt foarte bine în această lume a sportului românesc…
