Dacă e teatru, apoi să fie teatru! Dacă vreau emoţie autentică, nu-i neapărat nevoie să recurg la Naţional. De ceva vreme, în sistemul oficial, cel mai bun teatru românesc de stat e Teatrul Maghiar din Cluj. La Naţional am avut parte de nu puţine cioace penibile, unele semnate de nume cu greutate şi prestigiu.
Aşa că încerc să văd spectacole studenţeşti, liceene, şcolăreşti. De multe ori, găsesc în ele acea prospeţime care pe scenele profesioniste s-a cam ofilit. Descopăr în aceste spectacole de şcoală plăcerea de a juca teatru, de a oferi şi a primi energie, acea scânteie care te face să ierţi inerentele stâgăcii care mai apar.
Am avut prilejul să văd spectacolul „Don Quixote” după Ada Milea pe baza (capo)d’operei lui Cervantes. În limba engleză. Îl joacă o trupă a liceului „Gh. Şincai”. Evident, ca în toate domeniile care cer curaj, numărul „şincaistelor” îl întrece pe al omologilor masculini. Dar sunt şi din aceea, aşa, de sămânţă. Şi merită felicitări că au salvat cumva onoarea sexului tare.
Am putut să vedem teatru adevărat: cu o idee regizorală, cu o gândire în spatele proiectului. Cu folosirea inteligentă a spaţiului de joc. Cu o opţiune inteligentă pentru decor minim, reamintindu-ne că teatrul sărac al lui Grotowski nu înseamnă pauperitate. Aici meritul e al profesoarei (de engleză) Mihaela Şinca, ce cu aplicare şi pro bono organizează acest cerc de teatru, secondată de profesoara Luminiţa Mărginean, pentru coregrafie.
Iar spaţiul gol teoretizat de Peter Brook poate fi plin de semnificaţie, dacă actorii ştiu cum să îl umple cu mori de vânt închipuite de trupurile lor. Şi da, le-am văzut cu toţii, acolo pe scenă, alături de turme de oi şi spectacole de bâlci, ca un reminder despre cât de expresiv poate fi corpul uman.
În spectacol avem doi (două) Don Quixote şi doi (două) Sancho Panza. Te-ai aştepta să fie doi băieţi în rolul Dulcineelor. Din fericire, tot nişte fete şi-au luat această sarcină. Fiecare personaj e în oglindă, un contrapunct al celuilalt, o altă faţetă a aceluiaşi eu, un fel de yin pentru yang, cu implicaţii dintre cele mai interesante.
La acest capitol am văzut nişte liceeni (mai mult liceene, după cum am avut prilejul să consemnez) interpretându-şi rolurile nuanţat, cu dezinvoltură (o bună parte din fete) iar restul, cel puţin acceptabil. Nu e un spectacol scutit de unele stângăcii, asupra cărora probabil se va mai lucra. Dar e o reprezentaţie ai cărei protagonişti au înţeles (au fost ajutaţi să înţeleagă) ce este teatrul şi, mai ales, ce nu este. Teatrul înseamnă acţiune şi cuvânt, nu recitare trombonistică şi poze bombastice. Aici meritul e al elevelor (şi elevilor): Bianca Herescu (Don Quixote 1), Denisa Şuşca (Don Quixote 2), Alexandra Mic (Sancho 1), Patricia Dărăban (Sancho 2), Călina Ghiuruţan (Dulcineea 1), Vanesa Rus (Dulcineea 2), Andreea Bentea (Doctorul), Almira Nemeş (Sora medicală 1), Cristina Morar (Sora medicală 2), Andrei Borbel (Asistent 1), Marius Jucan (Asistent 2), Bogdan Rad (tehnic).
Teatrul în liceu are mai multe avantaje. Nu urmăreşte să-i facă pe elevi nişte artişti în devenire: asta va hotărâ fiecare când va simţi că-şi cunoaşte vocaţia. Dar practicarea acestei arte îi poate face pe adolescenţi să fie mai siguri pe ei, să se simtă mai bine în pielea lor şi, nu în ultimul rând, să-i înveţe cu munca bine făcută. Dacă există ceva lăudabil în ceea ce am văzut la acest spectacol, e tocmai că s-a muncit serios, că nu a învins dictonul foarte drag în Ardeal „merge şi aşa”.
Încât, dacă aveţi prilejul, nu-l pierdeţi şi mergeţi să vedeţi „Don Quixote” în engleză, după Ada Milea şi pe baza cărţii lui Miguel de Cervantes. Şi să-i lăsaţi pe elevii-actori să vă povestească cum „într-un sătuc din La Mancha, de numele căruia nu voiesc a-mi aduce aminte, trăia nu demult unul din acei hidalgos…”
