Noua aparitie din Colectia Verde.
Am găsit cu mare bucurie acest text al lui Gh. I. Mareş – Intern la Spit. Brâncovenesc, scris în 1933 și apărut într-un volum de excepție în cartea „România pitorească 1933. Munți, ape, drumeții”. Această carte costă 28 lei și se poate comanda la adresa de e-mail romania.pitoreasca.33@gmail.
Acuma, de ce mi-a plăcut și de ce am cerut permisiunea celor de la Colecția Verde (Mihai Ogrinji și Mihai Vasile) să redau textul în integralitatea sa:
Pentru că e o minunăție de scriere, din 1933 dar mai ales pentru că principiile enunțate rămîn unele universal valabile (textul începe oarecum anevoios, se referă, din cîte îmi dau seama, la o serie de reclame, ca punct de pornire, dar ajunge repede la lucruri de esență). Cei care pretind că mai sînt interesați de sănătatea națiunii ar trebui să înrămeze acest text (asta dacă se mai găsește destulă masă lemnoasă). Veți citi o înlănțuire de idei simple dar logice. Vă las să-l citiți acum, în cele ce urmează:
„Se întâmplă cu unele adevăruri, cari sunt prea mult trâmbițate, cea ce se întâmplă cu unele anunciuri sau reclame.
Prima dată când apar, atrag prin noutatea lor, sunt cetite sau ascultate, apoi cu cât se repetă mai mult, cu atât pierd din interesul pe care îl prezentau la început şi în cele din urmă ajung să nu mai retină atenţia nimănui. Aşa este şi cu nevoia de a face mişcare.
Volumele aparute in Colectia Verde
Cine dintre noi, încă din copilărie, din clasele primare, n’a luat primele noțiuni de gimnastică suedeză? Apoi în cursurile secundare fie la orele de clasă, fie la diversele festivaluri din cari nici odată nu lipsesc numerile de gimnastică la bară, paralele, greutăţi, etc., de câte ori n’am auzit pe maestrul de gimnastică spunând:„Mişcarea e viaţa”, „Faceți cât mai multă mişcare“, „Mens sana in corpore sano“, etc? Dar mai târziu, la diversele serbări sportive, prin revistele de specialitate sau în rubricile cari nu lipsesc din nici un cotidian, de câte ori n’am întâlnit aceste fraze tipice ?
Sunt mulţi cei cari au rămas cu un fel de aversiune în subconștientul lor, pentru cea ce se scrie sau se spune despre educaţia fizică, tocmai din cauza dărniciei cu care au fost „spuse“ nu „scrise” aceste aforisme, cari au reuşit astfel să se banalizeze, fără să determine pe prea mulţi să treacă la fapte.
Sunt reclamele de cari vorbeam, pe cari toţi le cunosc, au impresia că le cunosc şi pe cari nimeni nu le mai citește, nimeni nu le mai dă atenţie. Toţi sunt convinși de importanţa mișcării (nimeni nu s’a găsit până acum să afirme contrariul) dar puţini o socotesc indispensabilă şi mai puţini sunt cei cari ies din inerția generală şi sacrifică puţin timp pentru a face mişcare. Totuşi la baza întregei educații fizice, a tuturor sistemelor de gimnastică şi a tuturor sporturilor stă „mişcarea“. Diferenţe sunt numai în felul cum este înțeleasă aceasta, în scopul urmărit. Musculatura, este substratul anatomic al funcţiunii de mişcare, după cum sistemul nervos este substratul funcţiunii de relaţie cu lumea din afară, după cum cordul şi oasele sunt însărcinate cu circulaţia, etc. Musculatura corpului omenesc, prin numeroșii muşchi şi grupe de muşchi, din care este constituită, are rolul de a acționa asupra pârghiilor osoase de cari ei se prind şi de a le imprima diversele mișcări de cari avem nevoie. Totalitatea acestor muşchi, constitue țesutul cel mai important din organism ca masă, ca volum.
Pe de altă parte fibra musculară este țesutul cel mai avid de oxigen din organism. S’a constatat că un individ în stare de repaus consumă 24 l. oxigen pe oră ; acelaşi individ, tot într’o oră, dar într’o oră de mişcare intensă, consumă 250 l. oxigen (Dr. M- Boigey). Se creiază. deci o nevoie de oxigen în organism, de zece ori mai mare în timpul mișcării decât în repaus. Energia necesară, este luată din arderea prin oxigen, a rezervelor de substanțe hidrocarbonate şi grăsimi, aduse sub forma de glucoză. Deci în timpul contracţiunilor musculare, este nevoie de o mai mare cantitate de sânge trimisă prin oase şi cu mai mare viteză. Iar individul simte nevoia să introducă alimente în mai mare cantitate. Vedem prin urmare că făcând să lucreze cât mai mulţi din muşchii noştri şi cât mai intens, antrenăm toate celelalte funcţiuni mari, capitale ale organismului: respirația, circulaţia, nutriția, excreţia, precum şi mărirea de amplitudine a mişcărilor respiratorii.
1. Respiraţia. Mărirea numărului de respiraţii pe minut, (care nu este altceva decât cea ce numim în mod comun „gâfâială“) se obține în timpul contracțiilor musculare prin două mecanisme: a. prin nevoia mare de oxigen, care am amintit că se naște în organism, b. în mod reflex, prin excitarea centrului respirator, de cantitatea mare de C02 (bioxid de carbon) care rezultă din arderea glucozei în timpul contracţiilor şi tot prin excitarea centrului respirator din bulb, de gradul de căldură mai mare, pe care îl capătă sângele când facem mişcare.
2. Circulaţia. Sistemul circulator, cord şi oase sunt influențate astfel: Atât combustibilul necesar energiei musculare: glucoza, cât şi comburantul: oxigenul, sosesc la muşchi prin artere, în cari sângele este pompat de cord. Când se simte nevoia de o irigație mai mare de sânge, atunci sistemul circulator îşi mărește şi el funcțiunea. În adevăr în timpul eforturilor fizice, contracțiile inimei devin şi mai numeroase şi mai puternice şi tensiunea arterială creşte şi ea. Este fenomenul pe care îl observăm în fiecare zi când urcăm scările mai repede sau când alergăm după tramvay şi când simțim şi vedem cum toracele se ridică sub bătaia tumultoasă a inimei.
3. Nutriţia. Funcţia aparatului digestiv şi nutriţia intimă a ţesuturilor primeşte o incitaţie intensă atunci când facem mişcare, prin pofta de mâncare crescută. Foamea printre diverși factori cari intervin în explicarea ei, are drept cauză principală scăderea rezervelor nutritive. Ori cine a făcut un efort muscular de mai mare durată, de exemplu urcarea unui munte înalt, a fost izbit de iuțeala cu care survine senzația de foame, şi care nu permite mersul mai departe până nu este împăcată. Şi pentru transformarea alimentelor în substanţă bună de hrănit muşchiul, adică glucoză, sunt invitate la lucru toate glandele anexe tubului digestiv, în special ficatul, pancreasul.
4. Excreţia. Deşi a priori, putem spune că din cauza dezasimilării intense din timpul eforturilor, substanțele eliminate vor fi şi ele în mai mare cantitate, s’au făcut totuşi experimentări şi s’a văzut că sudoarea colectată pe un individ care execută o mişcare intensă, injectată unui animal de experienţă (epure, cobai) se arată mult mai toxică decât sudoarea colectată pe un om în repaus.
În felul acesta se înlănţuesc fenomenele vitale în organismul omului care face un efort muscular, care face gimnastică. Dar nu toate sistemele de gimnastică, nu toate sporturile au acelaş efect. Putem împărți exercițiile fizice după răsunetul pe care îl au asupra organismului, în două grupe :
1. Exerciţii cu efecte atletice, sunt cele cari in virtutea legii — funcţia creiază organul — caută efecte pur locale. Sunt exercițiile cari caută să desvolte volumul şi forţa anumitor grupe musculare. Sunt ceia ce fac, cei cari ridică greutăţi, cei cari se urcă pe frânghie sau scară, cei cari fac diverse exerciții de echilibru, etc. Aceştia pun în mişcare un număr restrâns de muşchi, fără să aibă răsunet asupra funcţiunilor mari despre care vorbeam (respiraţia, circulaţia, digestia). Un individ care ridică o greutate mare, sau se caţără, obosește şi el şi se oprește la un moment dat, dar această oboseală este pur locală. încetează exercițiul fiindcă îl dor bicepşii, nu pentru oboseală generală.
2. Exerciții sau sporturi cu efecte hygienice, sunt acelea cari pun în mişcare aproape totalitatea muşchilor corpului. Cele mai tipice sunt: nataţia, fuga, lupta, boxul. Sunt exerciți cari desvoltă în cea mai mare măsură, prin mecanismele schițate mai sus, marile funcţiuni ale corpului. Sunt sporturile de pe urma cărora organismele şi mai ales cele tinere, câştigă în cel mai înalt grad.
Prin urmare dacă vrem să ne consolidăm aparatul respirator, să ne mărim capacitatea pulmonară şi deci rezerva de oxigen, de geaba vom face noi aşa numita gimnastică respiratorie care se mai vede încă pe ici pe colo şi care constă în a face inspiraţii profunde în timp ce ne ridicăm pe vârful picioarelor şi mai asociem şi vreo mişcare cu membrele superioare! Putem introduce în felul acesta ori cât oxigen în noi, organismul nu va fixa mai mult ca de obiceiu, dacă nu avem o mai mare nevoie pentru el. Zece minute de fugă, de luptă sau de înnot, fac incomparabil mai mult decât o oră de gimnastică respiratorie, executată de multe ori într’un spaţiu închis, în cameră sau sala de gimnastică. Ori cât de paradoxal ar părea, rămâne totuşi incontestabil că „pentru a ne desvoltă toracele, trebue să ne antrenăm picioarele”.
Acelaş lucru se întâmplă şi cu circulaţia şi digestia: sunt profund modificate de exerciţiile aşa numite cu efecte hygienice (nataţia, fuga lupta, etc.) şi nu sunt aproape de loc solicitate în exercițiile cu efecte atletice, locale.
Din cele de mai sus reiese în mod evident care este categoria de mişcări pe care trebue s’o facă cineva, care se gândește în primul rând la sănătatea sa.
Să vedem acum aceste lucruri din punctul de vedere al turistului, prin prisma care se privesc diversele probleme, abordate în această revistă.
Turistul, prin definiție, este o ființă eminamente umblătoare, care se mişcă dela un loc la altul. Noi considerăm în special pe turistul de munte. Mișcarea de căpetenie a acestuia este mersul. Am vorbit pe scurt despre mişcare în general: acum să vedem ce valoare are această mişcare. Cele mai vechi dar şi cele mai clasice studii asupra mersului, au fost făcute de ilustrul fiziologist Marey, cu ajutorul cronofotografiei. Întrebuința un aparat (din care mai târziu a eşit aparatul cinematografic) care avea un dispozitiv cu un întrerupător rotativ şi care îi permitea să ia câteva zeci de fotografii pe secundă. Trecea în faţa obiectivului un om mergând şi pe imaginile astfel obţinute, se puteau studia toate atitudinile pe cari Ie lua corpul în timpul mersului.
Mai târziu Dr. Gilles de Tourette şi Boigey, fac observații asupra diverselor moduri de locomoțiune a omului, prin metoda imprimării urmelor de paşi pe care îi face cel ce merge. În fine Hirn (1858), Chauveau (1899) şi mai recent Atwater (1905) şi Waller studiază prin metoda calorimetrică, ce energie se cheltueşte în timpul mersului unui om. Nu putem lungi prea mult vorba cu amănuntele acestor cercetări. Din ele rezultă însă următoarele: mersul este o mişcare mult mai complexă decât pare la-prima vedere. Un om care merge pune în acțiune întreaga musculatură din creștet până în tălpi. În timpul mersului se observă în afară de mişcările membrelor inferioare, că membrele superioare se mişcă şi ele sincron, şoldurile prezintă o mişcare când la dreapta când la stânga, cu fiecare pas, capul se înalţă şi se coboară. Aceste mişcări devin şi mai complexe în timpul mersului pe un teren accidentat cum ar fi muntele. La coborât avem un „mers în extensie“ şi se antrenează o categorie de muşchi; la urcat avem „mersul în flexiune“, când antrenăm muşchii antagonişti celor dintâi. Prin faptul că, în timpul mersului, mai ales .când acesta ia o alură rapidă, suntem obligaţi ca la fiecare pas să ridicăm o greutate de 60-70 Kgr., greutatea medie a unui individ, efectuăm un travaliu considerabil, care nu se poate îndeplini decât mărind combustiile din organism şi dând astfel „biciu“ marilor funcţiuni (respirație, circulație, digestie). Dacă rezumăm acum cele mai sus cu privire la mişcare în general şi mai ales cu privire la mișcarea aplicată la turism, ajungem la următoarele concluziuni:
1. Mişcarea de căpetenie pe care o face turistul şi mai ales cel de nunte, este mersul.
2. Mersul este o mişcare naturală, simplă, care nu necesită nici aparate, nici instalaţii, nici n’are nevoe să fie învăţată în mod special şi deci este la îndemâna oricui.
3. Este o mişcare care poate fi totuşi variată la infinit, în cea ce priveşte viteza, durata, distanţa, panta, etc., aceasta în raport cu sexul, vârsta, antrenamentul sau starea de sănătate a individului.
4. Mersul (mai ales când se face cu anumită viteza) este una din mișcările tip, de exerciţiu cu efect hygienic, care antrenează marile funcţiuni.
5. Fiind o mişcare automată, care se efectuează numai pe socoteala centrilor nervoşi din măduvă şi dela baza creerului, nu necesită o activitate cerebrală specială cum se întâmplă în alte sporturi (tirul, scrima echilibristica, etc.) cari cer eforturi din partea creerului. Deaceea mersul este mișcarea cea mai recomandabilă pentru elevi, studenți, intelectuali, şi toţi a căror meserie are nevoe de încordare nervoasă.
6. În sfârşit turistul pentru că nu ni-l putem închipui decât mergând în aer liber, pe dealuri şi munţi, poate să asocieze la binefacerile pe cari ni le oferă ori ce altă mişcare, avantagiile pe cari ni le dă un aer mai curat, razele soarelui şi mulțumirea sufletească de a vedea mereu oameni noui, locuri noui„.
(Gh. I. Mareş – Intern la Spit. Brâncovenesc)
