Teatru, bă, teatru!

Zentrokult a fost la premiera cu „Cipsuri şi dale”, de Ioan Peter pit, de la Naţional.

Luat pe sus de valurile entuziasmului, Zentrokult se pregătea să scrie:

„Textul piesei emană un puternic şi încurajator miros de ţeapă, şarlatanie, impostură, toate în consonanţă cu realitatea epocii de criză pe care piesa pretinde că o ia în răspăr.

În mod normal, un profesor serios de creative writing de la Academia de Teatru din Floreşti, comuna Gilău, pus în faţa unui asemenea text, ar avea la dispoziţie următoarele opţiuni:

1)      să-l direcţioneze pe studentul aspirant la gloria dramaturgică spre ocupaţii mai fructuoase. De exemplu, să dea afară muştele din Parcul Central;

2)      să-l lase pentru restanţe, ca să se mai odihnească săracul;

3)      să arunce „opera” pe geam. Apoi, cu un şut bine plasat în cur, să-l trimită pe autor, pe acelaşi geam, ca să ajungă în curtea şcolii înaintea manuscrisului. Din păcate, Academia de Teatru din Floreşti e situată în locul numit Puţa Fetii. Acolo nivelul de construire e doar parter cu târnaţ, aşa că procedeul n-ar da rezultate.

Că pseudonime ca pit sunt considerate prezentul şi viitorul  dramaturgiei româneşti, asta ţine doar de corupţia morală totală din lumea teatrului românesc. Unde premiile UNITER se arvunesc cu anticipaţie şi unde conceptul de feudalism are consistenţa pământului pe care călcăm. Şi mai ţine, poate, de IQ-ul redus al celor care hotărăsc ce e trendy în Thalia tricoloră.”

Încheiem citatul.

Dar pe urmă, Zentrokultul şi-a zis: „What the heck? Să fim creştini, se apropie Pesah-ul, treacă de la noi. Să nu nedreptăţim pe cei sărmani” încheiem vocea gândului.

Aşa că  thus wrote the Zentrokult:

Piesa „Cipsuri şi dale” îi va asigura autorului ei un loc printre nemuritorii dramaturgi din marea lirică universală a lumii: Arhimede, Pitagora (cel cu teorema), Democrit, ca să nu mai vorbim de nemuritorul Enea, învingătorul Romei. Desigur, nu o uităm în această enumerare nici pe Aleksandra Taur, acea voce unicat în corul scrierii teatrale româneşti şi străine. Dar de care nimeni nu a auzit şi nu va auzi vreodată, pentru bunul motiv că ea nu eksistă.

Ca nivel, textul pitian se apropie de capodopera lui Ştefan Peca „Ziua futută a lui Nils” (o îndrăzneaţă reuşită în revoluţionarea metalimbajului scriiturii teatrale, după cum ştiţi cu toţii. Dăm, exempli gratia, un citat de sinopsis: „Peca, dramaturgul care îi plăteşte chiria lui Nils şi care este idolul absolut al lui Nils îi spune să sugă pula” închidem ghilimelele, adică e de la el, nu de la noi).

Din punct de vedere al umorului, piesa se situează cu doi milimetri mai sus de grobienii din „Trăzniţi în NATO”, dar sub scheciurile atât de subtile ale lui Ţociu şi Palade.

Povestea e simplă: nişte şomeri din Cluj decid, în disperare de cauză, să devină stripperi. Asta după ce văd filmul „The Full Monty” la teve. Scutindu-l pe autor de acuzaţia atât de mauvais gout a lipsei de originalitate. Şi prilejuind Zentrokultului exclamaţia: „Vai pit, cât de postmodern poţi să fii!” Dar chestia rămâne: cam tot ce e bun în piesă, de la originalui englez provine.

Ni s-a comunicat că textul a fost îmbunătăţit în urma observaţiilor actorilor. Ne imaginăm cu groază cum arăta înainte de optimizare. Că şi în prezent spectatorul e obligat să suporte lungi pasaje distractive ca o noapte petrecută printre locatarii de la morgă. Plus poanta oligofrenă cu Cipsuri şi dale→Chip and Dale→Chippendales (adică striperii ăia profesionişti, v-aţi prins, nu? Subtil, nu? Ţineţi-mă, că mă înec de atâta râs!)

În rest, numai de bine, mai ales pentru actorii din distribuţie. Ei sînt adevăraţii eroii, care încearcă şi, pe alocuri, reuşesc să facă din rahat o frecţie care te gâdilă şi da, te face să chicoteşti, îngăduitor. Merită remarcat ca un plus jocul lui Cătălin Codreanu, interpretând personajul Ade.

Pentru încheiere două zicale. Una americană: „Comedy is serious business”. Şi a doua românească: „Teatru să fie, că cioace destule”.

Horațiu Damian

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia