Am fost și eu la Roland Garros. Poate de aceea, de fiecare dată cînd stă înceapă turneul, îmi aduc aminte cu plăcere de asta. Și mi-aș dori să fiu acolo, mereu și mereu.
Poate n-ați auzit cu toții de Yuliana Fedak, din Ucraina, dar mie mi-a schimbat în bine șederea la Roland Garros, în 2004. Cum nu aveam acreditare și cum probabil știți cît de scumpe sunt biletele, vă dați seama că n-aș fi putut intra zi de zi la turneu. Dar cu un Mircea Barna extrem de rutinat, am reușit. El a rugat-o pe Fedak (jucătoare care în acel an debuta pe un tablou principal la Roland Garros, venită din calificări) să mă treacă drept membru al familiei sale și-așa am primit un cec in alb pentru toate meciurile. Și se poate spune că i-am purtat și eu noroc ucrainencei, care a ajuns în turul secund. Se poate spune că an acel an Ucraina n-a stat rău deloc la Roland Garros, pentru că a avut-o la turneu și pe Yuliya Beygelzimer.
Mi-a plăcut absolut tot ceea ce am trăit la turneu și în afara lui.
Dormeam într-un hotel Etap în Périphérique extérieur sud iar în drumul spre turneu treceam cu mașina prin Bois de Boulogne. Și-acum văd în față indicatoarele cu Porte d’Auteuil sau Port Molitor, denumiri ce mă fascinau, așa cum văd, cu ochii minții acum, vînzoleala aceea de nedescris dimprejurul porților de intrare la turneu și-apoi fericirea de a fi intrat în perimetrul turneului…
La turneu e fascinant să vezi calificările și primele tururi, atunci cînd e o frenezie și în înghesuială de nedescris, cînd se joacă pe toate terenurile, cînd întîlnești sute de jucători și antrenori, cînd poți urca în înaltul terenurilor mici și de acolo, din ultimul rînd, poți privi spre două suprafețe de joc, simultan. Cînd scorul e interesant într-o parte te uiți acolo, cînd e mai interesant dincolo, îți muți privirea acolo…
Apoi, cînd devii la rîndul tău un obișnuit al turneului, te prinzi că poți sta pe iarbă, oarecum departe de acest magnet, și de-acolo, din iarbă, te poți uita la rezultatele ce apar live pe un ecran gigant…Și de-abia atunci cînd vezi că pe unul din terenuri se încinge meciul, de-abia atunci te îndrepți într-acolo, să vezi meciul de la fața locului…Bine, în cazul meu n-a funcționat asta, pentru că eram avid să văd totul de pe teren, simțeam că n-o să mi se întîmple asta în fiecare an și-atunci apucam cu amîndouă mîinile momentul pe care-l socoteam unic. Și stăteam de la 11 pînă la ultimul meci, de multe ori întîmplîndu-se să am emoții cu ajunsul la hotel…
Am sute de întîmplări în memorie, asta pentru că am trăit multe momente de excepție alături de Mircea Barna și de fiica lui, Anca Barna, prezentă atunci la turneu, jucătoare aflată în vîrf de formă în acei ani (făcuse tur 3 la Australian Open în 2003, fusese de 4 ori consecutiv la Roland Garros din 2001 în 2004, tur 2 la Wimbledon în 2001 și de două ori tur 2 la US Open în 2002 și 2003). Și astfel, însoțindu-i, am avut privilegiul de a sta în timpul zilei în players lounge, adică la doi pași de marii jucători și jucătoare din circuit, cu cîțiva dintre ei reușind să și vorbesc și să scriu despre experiențele acelea. Ca să vă și amuzați, puteți citi aici una dintre întîmplările comice ale acestei aventuri din players lounge…
Foloseam fiecare secundă atunci, zi de zi, simțind că sunt martor la un eveniment la care n-o să pot fi prezent an de an. Și deși probabil că trăgeam la maximum de mine, nu eram obosit deloc. Savuram fiecare clipă, fiecare experiență o înmagazinam, țineam de ea. Trimiteam articol la ziar, la Evenimentul zilei, intram la radio în direct, scriam, notam, vorbeam cu foarte multă lume, stăteam cu Mircea pînă tîrziu în noapte la taclale, eram fascinat de tot ceea ce mi se întîmpla.
De-accea zic, ca să mă opresc, că mi-e dor de Roland Garros în fiecare an pe vremea asta, cînd stă să înceapă turneul. Și-n fiecare an îmi propun să fiu acolo, fără să reușesc însă. Și-atunci trăiesc din amintiri, lucru contraproductiv, știu, dar bine că le am și pe astea, îmi spun…
Și mă consolez, oarecum, urmărind acest turneu, mai mult ca pe oricare altul, la televizor, de la început la sfîrșit.
