Carol Ráduly, profilul unui om legat de sport și de familie

Am ajuns să vorbesc cu fostul atlet după ce am inter­vievat‑o pe soţia sa, pe Eva Zörgö. Discuţiile au avut loc acasă la ei şi mi‑au plăcut din prima, pentru că nu am sesizat la el o … subordonare în faţa performanţelor mai importante obţinute de aceasta.

Am realizat repede că aici e vorba din nou, ca şi în multe dintre destinele celor despre care vorbim, despre o familie. Una închegată.

Şi asta pentru că şi Zoltan Ráduly mi‑a vorbit despre relaţiile sportiv‑antrenor şi apoi soţ‑soţie, unele pe care cei doi au ştiut foarte bine să le gestioneze.

Mi‑a plăcut cât de frumos vorbea şi despre fiul lor, de soarta căruia era foarte preocupat.

Mi‑a plăcut şi liniştea din căminul său, o cameră plină de cărţi.

Şi l‑am urmărit apoi în Babeş, de fiecare dată venind la timp, la marginea terenului de iarbă, aranjându‑și suliţele şi aştepându‑şi elevii.

Cred că la 5 ani după interviu l‑am văzut pentru prima dată venind cu maşina. Mă gândeam că nu are maşină. Pen­tru că doar pe bicicletă l‑am văzut.

 

• · ·

 

Anul naşterii: 28.08.1949, Alămor, jud. Sibiu

Zodia: Fecioară

Studii:

Liceul nr.3  Sibiu, promoţia 1967

Şcoala Tehnică de Arhitectură Sibiu, promoţia 1971

Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, pro­moţia 1977

 

Activitate sportivă:

• campion naţional în 1978 cu 79,86 m, la Piteşti
• medaliat cu bronz la Campionatul Naţional din 1981, ulti­mul la care a participat în calitate de sportiv
• recordman naţional cu 84,42 m
• recordman absolut al clubului Universitatea, cu 84,42 m
• ocupant al primei poziţii în clasamentul celor mai buni atleţi ai clubului Universitatea din toate timpurile, la disci­plina suliţă
• campion balcanic la Atena (Grecia), 1973, cu 79,86 m
• medaliat cu bronz la Campionatele Balcanice din 1979 (Atena)
• de 2 ori ocupant al locului 6 la Campionatele Balcanice din Turcia 1977 şi Grecia 1978 şi o dată al locului 5 în 1980, Bulgaria
• finalist la Jocurilor Mondiale Universitare din 1974 Roma şi 1977, Sofia
• câştigător al Cupei de Cristal, Bucureşti 1976, cu 78,80 m
• finalist în Cupa Europei, clasat pe locul 7 cu 72,88 m, Suedia 1977 şi pe locul 6 în 1979 în Iugoslavia
• câştigător al probei de suliţă în meciul România ‑ Franţa, Bucureşti,1977
• clasat pe locul 3 la „triunghiularul” Italia – Polonia ‑ România din anul 1976, Roma
• câştigător al Internaţionalelor Iugoslaviei în 1979
• câştigător al Internaţionalelor României în 1980
• maestru al sportului din 1974
• a concurat pentru Şoimii Sibiu, Clubul Atletic Universitar Bucureşti şi Universitatea Cluj între 1977 şi 1981
• antrenorii pe care i‑a avut: Richard Wagner şi Ioan Lupu (la Sibiu), Alexandru Bizin şi Ioan Sabău (la Bucureşti) şi Nagy Peter (la Cluj)

 

Activitate profesională:

• antrenor la Universitatea Cluj
• antrenor, din 1981 până în 1989, al celebrei sale soţii Eva Zörgö Ráduly
• dintre elevii săi, cele mai importante performanţe le‑au obţinut Eva Munteanu (campioană naţională şi medaliată cu bronz), Dorel Greţa (multiplu campion naţional de juniori şi seniori), Toth Attila (cotat cu a patra perfor­manţă din toate timpurile la „U”, cu 68,20 m)
• alţi sportivi de care s‑a ocupat maestrul sportului Carol Ráduly: Petho Sigismund, Remus Chereji, Vasile Pop, Melania Racolţea, Monica Târle, Larisa Tertiş, Istvan Kerekes, Cristian Homorodean, Eniko Buday, Romulus Boar, Tibor Feichtner, Florin Cincea, Emilia Budaie, Voichiţa Ivaş, Bela Mathe, Erno Kun, Marcel Zehan, Csaba Csakany.

… acasă la el, pe strada Republicii,

prin anul 2002 …

Câţi dintre noi ne putem lăuda că suntem noi înşine? Furaţi de cele cotidiene, alergăm de pretutindeni spre nicăieri, pătrunşi de un iluzoriu sentiment că ne îndeplinim „misiunea”. La un moment dat realizăm că viaţa noastră se scurge parcă într‑o gaură cosmică şi atunci trăim inevitabile sincope. Ne întrebăm ce ar putea rămâne în urma noastră şi de cele mai multe ori suntem nemulţumiţi. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Carol Ráduly, fost campion naţional în proba de suliţă. El trăieşte pe alte coordonate, într‑un fel de „tinereţe fără bătrâneţe”. Asta pentru că şi‑a făcut din mişcare şi sport un adevărat crez, de la care nu a abdicat niciodată. Soarta i‑a scos în cale o soţie de o calitate umană deosebită, fosta mare campioană Eva Zörgö Ráduly, alături de care trăieşte o perpetuă stare de linişte sufletească. Împre­ună au reuşit să devină un simbol al atletismului clujean, un model unic, probabil, în peisajul sportiv românesc, acela al unei vieţi exemplare. Ei sunt şi vor rămâne pentru totdeauna unici, iar memoria afectivă a iubitorilor sportului îi va păstra la loc de cinste. Ca unul care am avut privilegiul de a putea dialoga cu amândoi, pot spune că această experienţă aş dori să vi se întâmple fiecăruia dintre cei care citiţi aceste rânduri.

Vom vorbi în cele ce urmează cu un om al cărui moto este acela că „mişcarea îţi dă viaţă, bucuria de a trăi te învaţă să fii mai tolerant, te face să rezişti la schimbările inevitabile din jurul tău”. Carol Ráduly mi‑a mai spus un lucru extraordinar: „Din orice avion, o comunitate ome­nească este percepută atunci când zăreşti biserica sau stadionul acelei localităţi. Acestea reprezintă, la o analiză corectă, curăţenia spirituală şi starea de sănătate a unui popor”. Ce spuneţi? Vreţi să aflaţi mai multe despre felul în care gândeşte un fost sportiv de frunte şi un antrenor pe măsură? Maestrul sportului Carol Ráduly depăşeşte, în cele ce urmează, cadrul strict al rememorării unora dintre momentele carierei sale şi face o analiză pertinentă asupra mişcării sportive din şcoli, precum şi din cadrul cluburilor de atletism din România. Venite din partea unuia care a obţinut rezultate strălucitoare, atât ca sportiv, cât şi ca antrenor, aceste consideraţii au greutatea necesară pentru a deter­mina schimbarea unor mentalităţi păguboase care se mani­festă în ultimul timp în sportul românesc. Rostite fără patimă, dar cu responsabilitatea unui om care trăieşte din şi pentru sport, aceste adevăruri poate că dor, dar suntem siguri că vor atrage atenţia.

– Ştiu că aveţi o poveste specială legată de debutul dumneavoastră în ale atletismului…

− Unii vor zâmbi cu condescendenţă, dar eu am început atletismul la „frageda” vârstă de 21 de ani. Bineînţeles că practicasem sportul şi până atunci, dar handbalul. Având o înălţime de 1,91 m, mă descurcam binişor în această disciplină, dar nu am putut persevera, deoarece preocupările mele erau cvasitotal îndreptate spre studiu. Făcusem o pasiune deosebită pentru arhitectură şi imediat după liceu m‑am prezentat la admitere la Cluj, la Institutul „Ioan Andreescu”. Concurenţa era teribilă, la secţia Arhitectură fiind scoase la concurs doar 6 locuri. Din păcate, am eşuat în tentativa de a deveni student la Cluj, aşa că a urmat „şocul” reprezentat de încorporarea în armată, unde am servit patria timp de un an şi patru luni. După lăsarea la vatră, aproape întâmplător, însoţindu‑mi un prieten care practica atletismul la Şcoala Sportivă din Sibiu, am luat primul contact cu stadionul. Din primul moment am avut o adevărată revelaţie atunci când am urmărit evoluţiile unuia dintre sportivii care aruncau suliţa. Pentru mine, conotaţiile simbolice ale acestei probe, care îmi aducea aminte de primii vânători ai Planetei, de luptele din Antichitate, au fost determinante în a mă face să încerc să lansez suliţa. Antrenorul Richard Wagner a fost impresionat de calităţile mele şi nu pot uita starea de perplexitate care l‑a cuprins atunci când a aflat că nu mai avusesem niciodată vreun contact cu această probă.

− A urmat o adevărată explozie a performanţelor dumneavoastră…

− Aşa este. Îndrumat corect de către domnul Richard Wagner am reuşit să adaug calităţilor mele native şi ele­mente de tehnică, indispensabile pentru performanţă. Suliţa este o probă care impune capacităţi de azvârlire, de împin­gere, detenta braţului, alături de un mental puternic, autostăpânire şi perseverenţă. În al doilea an de sport aruncam deja 52 m, asta în 1971. În 1972 ajunsesem la 68 m. În acel an, domnul Richard Wagner a emigrat în Germania, iar eu am trecut în grupa antrenorului Ioan Lupu. În 1973 am aruncat peste 70 m şi această performanţă avea să atragă atenţia specialiştilor. Printre aceştia se aflau secre­tarul general al Federaţiei Române de Atletism, domnul Victor Firea, precum şi viitorul meu antrenor de la Cluj, domnul Nagy Peter.

− În 1973 aţi reuşit un rezultat care v‑a recomandat cu prisosinţă în ochii specialiştilor. Despre ce a fost vorba?

− Aşa este. După doar trei ani de atletism, în 1973, la Sibiu, am aruncat suliţa la peste 76 m, ceea ce însemna că îmi îndeplinisem norma de maestru al sportului. Bineînţeles că acest rezultat a avut darul de a atrage atenţia la modul cel mai serios asupra mea şi „inevitabilul” s‑a produs: am fost cooptat în lotul naţional de atletism al României. Prima acţiune la care am participat în această calitate a fost aceea din Poiana Braşov, unde lotul era reunit într‑un cantonament care avea drept scop pregătirea noastră în vederea participării la Balcaniada de la Atena. Atmosfera a fost una de care îmi amintesc cu mare plăcere, pentru că mă simţeam din cale afară de bine, fiind pe deplin valorizat. Toată lumea mă înconjura cu respect pentru ceea ce reprezentam în atletismul românesc şi acest lucru a avut darul de a mă motiva o dată în plus. Îmi doream teribil să confirm aştep­tările celor care mă onoraseră cu această responsabilitate şi în plus întrezăream posibilitatea de a ieşi „afară”, un lucru la care visasem dintotdeauna. Pot spune acum, când privesc retrospectiv, că acest ultim motiv a constituit „motorul” principal care m‑a propulsat spre marea performanţă.

 

 − V‑aţi luat rolul în serios şi aţi câştigat la pas acea ediţie a Balcaniadei…

− Nici nu concepeam altfel, eram în mare formă. Am aruncat 79,86 m, rezultat cu care am devenit campion balcanic. A avut o mare importanţă faptul că primisem titlul de maestru al sportului, iar acest lucru îmi trezea un senti­ment de mare satisfacţie profesională. Trebuia să confirm şi pot spune că tot ceea ce s‑a întâmplat la Atena mi se părea pe vremea aceea foarte firesc. Mă pregătisem, doream să fiu cel mai bun şi am reuşit. În 1974 a avut loc o competiţie importantă, Jocurile Mondiale Universitare de la Roma, unde am îndeplinit baremul pentru a participa în finală. A fost un nou prilej pentru a‑mi măsura forţele cu colegii mei din lumea atletismului, plus că „bifam” un alt punct geografic care mă fascina, Italia, cu toate conotaţiile istorice pe care aceasta le avea în mintea mea. Întotdeauna am încercat, atunci când am concurat undeva, să‑mi satisfac şi setea de cunoaştere. Nu scăpam niciun moment care îmi oferea posibilitatea de a vizita punctele importante ale oraşelor pe care le străbăteam, încercând să „fur” cât mai multe informaţii şi date legate de aceste locuri. Ţin minte că în acel an, la Roma, împreună cu alţi colegi şi colege de echipă am făcut realmente câţiva kilometri buni pe jos, pentru că alte posibilităţi nu aveam, şi am străbătut oraşul în lung şi lat. La un moment dat, era trei noaptea, istoviţi, ne‑am descălţat şi ne‑am răcorit puţin picioarele obosite în Fontana di Trevi. A fost o senzaţie extraordinară, prin simplitatea şi naturaleţea ei. Ne întorceam parcă la un firesc pe care îl uitasem pro­babil, dar era atât de bine…

− Vă scot puţin din această stare de reverie, rugân­du‑vă să ne mai expuneţi câteva „borne” ale perfor­manţelor dumneavoastră…

− Fără îndoială izbânda mea din 1976 de la Cupa de Cristal, când am aruncat 78,80 m şi am câştigat competiţia reprezintă o mare realizare. A fost apoi un important loc 3 la „triunghiularul” Italia – Polonia – România de la Roma, reuşit în compania unor aruncători foarte valoroşi. La un alt concurs, România – Franţa, în 1977 am câştigat proba, iar în acelaşi an la Cupa Europei, desfăşurată în Suedia am „venit” pe locul 7, într‑o companie de asemenea selectă.

− Ne îndreptăm spre 1978 şi performanţa dumnea­voastră de vârf…

− Un titlu de campion naţional se obţine foarte greu. Într‑adevăr, în 1978 am devenit, cu 79,86 m, cel mai bun suliţaş din România. Ceea ce m‑a bucurat, pot spune, la fel de mult, este că tot în 1978 am aruncat 84,42 m, performanţă cu care am stabilit un nou record naţional. După cum chiar dumneavoastră aţi prezentat în cartea mea de vizită, această performanţă rămâne în istoria clubului Universitatea Cluj drept un record neegalat.

− Nu v‑aţi oprit deloc, pentru că în 1979 şi 1980 aţi mai obţinut nişte rezultate excepţionale…

− Da, au fost Internaţionalele Iugoslaviei în 1979, pe care le‑am câştigat, apoi Internaţionalele României în 1980, pe care de asemenea mi le‑am adjudecat. Erau concursuri dintre cele mai tari, la care erau prezente numele exponenţiale ale atletismului continental.

− Cu ce aţi asemăna traseul dumneavoastră din lu­mea atletismului?

− Eu cred că cel mai bine s‑ar potrivi asemuirea cu un meteorit. Am venit de nicăieri, la o vârstă, 21 de ani, la care nimeni nu îmi dădea nicio şansă, am devenit campion naţional, campion balcanic, om de bază al lotului naţional, am ars ca o flacără, am demonstrat ceea ce aveam de demonstrat, după care am ales să mă retrag, zic eu, în plină glorie.

− Care au fost motivele pentru care v‑aţi retras prematur din activitatea competiţională, în 1980?

− După cum v‑am mai spus, eu am început atletismul de abia la 21 de ani, în 1970. Am vrut, prin tot ceea ce am făcut în sport, să demonstrez că în acest domeniu nu există bariere de niciun fel. Tot atât de conştient am fost şi în momentul în care a trebuit să îmi hotărăsc retragerea: am analizat profund şi am decis că este calea cea mai înţeleaptă de urmat. Şi am să mă explic: eram deja căsătorit, soţia mea era în apogeul carierei sale, astfel încât era absolut necesar ca ea să fie sprijinită pentru a‑şi desăvârşi munca.

 

Am considerat că ea este prioritatea numărul unu în familia noastră şi am vrut să îi acord tot sprijinul. În plus, meseria de antrenor m‑a atras dintotdeauna. Pentru că aveam ştiinţa muncii pasionate, graţie căreia am reuşit să „explodez” din punct de vedere al rezultatelor sportive, am ţinut foarte mult să fac pasul spre profesiunea de dascăl, care mi se potrivea ca o mănuşă. De aceea vă spun că nu m‑a încercat nicio urmă de regret în momentul în care am spus adio carierei de sportiv, pentru că aveam sentimentul datoriei împlinite şi eram pătruns de responsabilităţile pe care trebuia să mi le asum din acea clipă. Era vorba despre altceva, era bucuria de a‑i învăţa pe alţii, era un alt rol pe care trebuia să îl joc, acela de formator, de psiholog, de pedagog. Nu degeaba spun că am aptitudini în domeniu, pentru că încă din 1981 am definitivatul în învăţământ şi sunt antrenor de categoria întâi.

− Ştiu că aţi analizat mişcarea sportivă în general şi aveţi câteva observaţii de făcut în ceea ce priveşte modul în care ea se desfăşoară în şcolile şi liceele din România. Despre ce este vorba?

− Nu ştiu cât de originale sunt ideile mele, dar ştiu că ele respectă nişte reguli pe cât de simple, pe atât de importante. Din fragedă pruncie copilul trebuie educat în spiritul mişcării. Familia joacă un rol primordial în acest demers, exemplul pe care părinţii îl dau constituind un segment esenţial. Drumeţiile, excursiile, joaca şi jocul în aer liber trebuiesc insuflate şi cultivate copiilor de foarte timpuriu. Urmează aproape firesc perioada şcolară, unde intervine rolul educatorului, al dascălului de sport. Acesta trebuie să urmărească cu o atenţie sporită posibilităţile fiecărui elev în parte, dezvoltând aptitudinile native mai ales ale celor care pot fi luaţi în vizorul unor cluburi sportive. Apare firesc apoi munca responsabilă a antrenorilor, care preiau ceea ce este mai bun din şcoli. Ajunşi aici, tinerii trebuiesc îndrumaţi corect, asigurându‑li‑se toate condiţiile pentru a accede spre marea performanţă.

− Acum aduce‑ţi‑ne pe Pământ şi spune‑ţi‑ne cum stau lucrurile de fapt pe la noi…

− La acel rol reprezentat de familie prefer să nu mă refer, pentru că fiecare e stăpân la el în casă şi nu aş vrea ca sfaturile mele să fie interpretate ca o imixtiune în treburile „interne” ale „celulei societăţii”. În ceea ce priveşte munca din şcoli, aici nu mă pot abţine, pentru că ceea ce s‑a întâmplat în ultimul timp în domeniu sfidează efectiv calitatea de profesor de sport. Educaţia fizică a ajuns materie facultativă, iar unii elevi au scutiri de la medic. Cu excepţia unor boli care justifică aceste măsuri, eu unul mă crucesc efectiv când aud despre aşa ceva. Mă întreb cum altcumva decât prin mişcare se pot corecta unele poziţii sau deficienţe de mers? Cum altfel decât prin sport poţi alunga stările anxioase, închiderea în sine sau stresul? Cum altcumva decât prin educaţie fizică se poate corecta un platfus sau o afecţiune a coloanei verte­brale?

Bineînţeles că aici intervin şi calitatea şi pregătirea pro­fesională ale dascălului de sport. Acesta trebuie să fie ener­gic, să îşi cunoască meseria şi să şi‑o apere în faţa oricui. El trebuie să posede cunoştinţele necesare pentru a aborda diferenţiat şi gradual exerciţiile, în funcţie de materialul uman pe care îl are la dispoziţie. El trebuie să lucreze în crescendo cu elevii săi, stimulându‑le interesul şi întreţinând o atmosferă propice în cadrul clasei. Una peste alta, trebuie să fie un împătimit şi devotat acestei meserii, una pe cât de frumoasă, pe atât de grea. Respectul de sine şi puterea exemplului personal sunt foarte importante, pentru că una este să pretinzi şi alta să fii în stare să exemplifici. Nu doresc să extind subiectul şi voi concluziona, spunând că sportul este o minune care ne este fiecăruia la îndemână. Trebuie doar să „întindem mâna” şi să ne „apucăm” de el. Sportul te învaţă să trăieşti frumos, îţi dă sentimentul împlinirii depline, îţi schimbă întreaga viaţă în bine.