Fabrica de Pensule funcţionează de douăzeci şi ceva de ani. De un an, nemiloasa criză a impus reprofilarea uzinei ca întreprindere producătoare de cultură. Vestea a bucurat veveriţele, furnizoare până atunci ale materiei prime, şi pe clujenii dornici de un pol cultural paralel cu structura oficială şi uşor fosilizată. S-ar fi bucurat şi porcii că scapă neepilaţi, însă pe ei oricum îi aşteaptă marea încercare anuală pe altarul zeului Ignat, după o existenţă scurtă şi plăcută.
Dar să revenim la oile noastre… Fabrica de Pensule şi-a deschis stagiunea a II-a pe 8 octombrie cu o piesă de teatru, una sesiune de proiecţii filme cenzurate, una inaugurare club cazane, plus patru expoziţii suprapuse în timp şi spaţiu, deoarece vernisate la aceeaşi oră dar la etaje aşezate riguros unul deasupra celuilalt.
La piesa de la Sala Mică n-am ajuns, fapt pentru care mă căiesc şi voi lucra pentru a-mi răscumpăra păcatul. Era la concurenţă cu unul din filmele alese de cenzura democrată germană pentru a servi ca material didactic generaţiilor viitoare: Porumbelul pe acoperiş (RDG, 1973, r. Iris Güsner). Pusă sub cheie şi redescoperită în 2010, pelicula te provoacă la comparaţii cu o altă mare victimă, 100 de lei a lui Mircea Săucan, care în acelaşi an se alegea cu negativul ars şi trei copii salvate conspirativ. Filmul săucan este superior confratelui est german, dar asta nu împiedică urmărirea celui din urmă cu interes. Reţinem că nici nemţii, cât erau ei de nemţi, nu învăţau rusa cu zâmbetul pe buze.
În ordinea ascendentă a etajelor, expoziţia Vlad Nancă- galeria Sabot (etaj II, cum cobori de la III) mă îndeamnă la întrebări: şi-a găsit ARTA supremul ei drum sau se află într-o disperată căutare a tonului? L’etre ou le neant? Este EA o realitatea vie sau, vorba aia, pătrat alb pe fond alb apud Malevici? Epuizat de aceste dileme, mi-am continuat ascensiunea pe scara care urcă la cer (realiştii ar spune că urcă la căminul ascensorului, etaj V; nişte cârcotaşi)…
Trambulina spre beton
…şi am ajuns la Expoziţia colectivă Galeria Plan B (etaj III). Un slideshow cu instantanee fixate în alb negru (peliculă granulaţie mare, revelator cu destule impurităţi) din activitatea corifeilor acestui grup. Ciudat cum clişeele alb negru emană o realitate secundă, o aură ce se adaugă momentului fixat pe peliculă, şi-l face mai învăluit în mister decât a fost, poate, în realitate! La acelaşi etaj, galeria Laika găzduieşte Memory of a Memory, expoziţia de Vlad Olariu. Instalaţiile şi grafica pe diverse suporturi mi s-au părut a avea un motiv comun, cel al vârfului, al ascuţişului, de ce nu al ţepei, ca realitate chintesenţială pe care memoria ultimilor douăzeci de ani nu poate s-o uite (vezi prezidenţialele îndemnuri, dar nu numai).
În sfârşit, la etajul IV, Cristiana Palandri, prin Slipping time, propune o compoziţie fotografică şi o instalaţie hermetică, pe care o poţi interpreta ca pe o trambulină spre nicăieri, ca pe un cal troian în cetatea culturii sau cum doreşte onoratul privitor.
Seara s-a încheiat cu inaugurarea Boyler Club Fabrica de Pensule, la subsolul fabricii. Despre sonorităţi, cu alt prilej, deocamdată menţionăm doar o motopompă hoaţă, tip Lotru, care face toţi banii. Cei nemulţumiţi de muzica livrată îşi pot vârî capetele în fostele cazane, până la remedierea situaţiei.
Precizez că, de-a lungul întregii seri, deşi îmbiat cu vin, preaumilul vostru povestitor s-a adăpat exclusiv de la izvoarele creaţiei, ceea ce vă doresc şi Domniilor Voastre. Reţineţi însă adagiul care, dacă nu e adevărat, e oricum bine găsit: „Art is in the eye of the beholder”.
