Foto: Santasangre/ Temps d'Images
Nebucurându-mă încă la un „Avatar” sau alte minuni 3D pe marele ecran, am întrebat în stânga şi dreapta, deh, să mă împărtăşesc din freamătul norocoşilor care au apucat să-şi pună ochelarii pe nas. Eu fiind ochelarist aproape de la naştere, cu a doua pereche aş arăta ca peştele pe bicicletă (nomina odiosa!).
Reacţiile au fost variate, de la „oau” la „pfoai”, cu multe explicaţii între. Un respondent s-a declarat în general satisfăcut, minus ketchup-ul şi muştarul de pe ochelarii speciali- moştenire de la precedentul utilizator. Instant mi-am amintit trei versuri de Mircea Dinescu: „bine-ai venit, societate de consum/ fă-ne şi tu felul/ ia-ne de proaspeţi!” Eu zic că de luat, ne-a luat. Părerea mea.
În ce priveşte cinematografia în trei dimensiuni, lupta e deschisă. A mai existat un curent, în linii mari acelaşi, în anii ’50. Atunci, pe lângă cele trei dimensiuni, se mai oferea şi a patra, cea olfactivă. Curentul a murit în indiferenţa generală. Nu ştiu cum va fi în viitor, dar există fotografi ce nu profită de culorile superbe ale emulsiilor de ultimul răcnet, preferând clişeul alb negru (care, între noi fie vorba, numai alb negru nu e, ci făcut din milioane de nuanţe de cenuşiu). Time will tell.
Festivalul Temps d’Images Cluj ne-a dat prilejul să vedem două ipostaze ale 3D-ului în spectacole de scenă. Compania italiană Santasangre a venit cu un foarte interesant show conceptual „Sei gradi- concerto per voce e musiche sintetiche”. Eseul, având ca motiv central apa, ocazionează privitorilor o desfăşurare a scenografiei care, atunci când stăpâneşte mijloacele tehnice avute la dispoziţie, se transformă în artă.
Doi pereţi semireflectanţi, aşezaţi în paralel, în unghi de cam 60- 75° faţă de orizontală, unul interpunâdu-se, ca un ecran semitransparent, între spectator şi performer (Roberta Zanardo); două proiectoare de imagini, unul prin reflexie în planul ecranului, altul vertical, direct pe spaţiul de joc; variate efecte de light design; sunetul şi muzica; toate converg spre a induce creierului spectator iluzia de tridimensionalitate. Şi iluzia funcţionează. Noutatea demersului reiese şi din spectaculosul în sine al actului performativ, mijloacele folosite neconvertind, deocamdată, procedeul tehnic în emoţie. Verdict: incitant.
Compania Santasangre; Concept: Diana Arbib, Luca Brinchi, Maria Carmela Milano, Dario Salvagnini, Pasquale Tricoci, Roberta Zanardo; Live video designer: Diana Arbib, Luca Brinchi, Pasquale Tricoci; Score şi live sound designer: Dario Salvagnini; Performer: Roberta Zanardo; Visual designer3D: Piero Fragola; Animation 3D cu apă: Alessandro Rosa; Voce şi vioară: H.E.R/ Violoncel: Viola Mattioni / Instrumente de vânt: Giacomo Piccioni; Costume: Maria Carmela Milano, Fiamma Benvignati; Management: Elena Lamberti; Foto: Laura Arlotti.
Într-un alt registru, „Peer Gynt” al Chantier Interdisciplinar îşi propune un eseu despre interpret şi relaţia sa cu proiecţia 3D. O altă cale, acelaşi rezultat: creierul e pur şi simplu prostit să vadă spaţialitate acolo unde nu e, de fapt, decât un ecran de pânză. Rezultatul a fost obţinut, în acest caz, prin iluminarea, în unghi ascuţit, a unor obiecte, de către două proiectoare, unul de lumină roşie, altul verde. Având grijă ca umbra verde să cadă în stânga iar cea roşie în dreapta şi privind prin clasicii ochelari de celofan (da, i-am pus, şi arătam ca în descrierea de mai sus!) va rezulta o siluetă ce-ţi dă senzaţia unui obiect real, cu lăţime, înălţime dar şi adâncime. De menţionat prestaţia studenţilor anului III Actorie, secţia maghiară, a Facultăţii de Teatru şi Televiziune: Berezcki Enikő, Bodor Balázs, Hunyadi István, Kelenhegyi Olga, Molnár György, Okos Attila, Orbán Levente, Pál Emőke, Sebők Maya, Szász Réka. Ei s-au achitat bine de sarcinile actoriceşti primite, chiar în condiţii vitrege: care spânzurat de picioare, care desculţi în apă rece. Verdict: interesant, chiar dacă un „Peer Gynt” de 20 de minute e ca şi cum ai reduce Biblia la Cântarea Cântărilor.
Regie: Albu István și Bársony Julia; Coregrafia: Kántor Kata; Scenografia: Gyenei Péter; Sunet/Muzica: Tesfay Áron; Light Design: Mervel Miklós; Video: Juhász András, Taskovics Éva; Costume: Gyenei Péter; Texte: Henrik Ibsen.
