De ce scrie Zentrokultul despre fotbal? Păi fiindcă până cu ceva timp în urmă, sportul suprem genera cultură. Mircea Lucescu a scris una din cele mai bune cărţi în româneşte- „Mirajul gazonului”. Şi Ioan Chirilă e autorul superbei „Finala se joacă astăzi”- un volum care onorează literatura noastră.
Fotbalul a devenit aşa de popular (şi de populat) încât a ajuns să atragă faună de tot felul. Pe scurt, vin la meci tot felul de animale.
Ba chiar mai mult, ele, animalele, vor o ligă numai a lor. Unde să se spargă în figuri. Sau pur şi simplu să spargă. Fotbalul înseamnă entuziasm, ce puşca mea!
Există medicină umană şi medicină veterinară. Până acum aveam fotbal uman, de acum ne procopsirăm şi cu fotbal animal.
La oameni, fotbalul se desfăşoară exclusiv civilizat, cu deplin bun simţ, mai ceva ca la şcoala de dans şi bune maniere. Sau numai de bune maniere.
În schimb, animalele sînt neexperimentate, nu cunosc pericolele pe care sportul rege le poate atrage. De aceea, am câteva propuneri pentru liga fotbalului animal.
Peştele de la cap se împute. Iar capul, de la picioare, ba chiar de la copite, dacă ele se folosesc pentru ciobire, spargere, distrugere, exprimarea dinamică a nervozităţii, dezamăgirii, furiei (animalice, desigur). Ce am vrut să zic e că n-ai nevoie de ochelari de cal ca să vezi că antrenorul animal e cheia problemei. Cum e taurul, sau boul, sau vierul, sau dulăul, aşa e şi turma.
Dacă mascului alfa se ştie stăpâni, restul haitei stă la cuşcă, liniştită. Dacă nu, suporterii se transformă în hooligan animals, iar jucătorii animalieri se mânjesc reciproc cu lături. Sau scuipă. Ca cămila.
De aceea propun ca în liga fotbalului animal să nu mai fie acceptat:
– antrenorul animal care, suferind de sifilis congenital, nu-şi mai poate stăpâni pulsiunile bestiale şi vrea să dea cu cornul, deşi nu-l are (capul, oricum, nu-i foloseşte la altceva); vorba unui clasic în viaţă „confundă duşul cu baia!”
– antrenorul animal care, datorită unor probleme de natură psihiatrică, nu se poate controla şi dă cu copitele în plexiglasuri de tot felul, geamuri, bănci, aia aia; sperie femelele gestante şi le face să lepede.
– antrenorul animal care, dacă minte nu are şi pata i se pune, regresează la stadiu bovin şi răstoarnă şuştarul, sau se balegă într-însul. O să-mi spuneţi că animalele sînt civilizate, vezi exemplul văcuţei Milka. De acord, voi spune eu, da’ mă gândesc ce s-ar întâmpla cu un antrenor animal din preerie ajuns prea repede în ţara Milkăi. Mai ales că la noi prea s-a suit scroafa-n copac, şi s-au prăsit vitele încălţate. Preeria de care vorbesc e la nord de zona unde carul cu proşti a avut un nedorit şi tragic eveniment rutier.
Pedeapsa pentru un asemenea mamifer a sintetizat-o foarte bine fostul meu coleg Liviu Scripcaru. Citez: „Să fie dus în piaţa publică, pus la stâlpul infamiei. Şi flegmat.”
Cam atât. Oricum, ceva mă umple de mândrie. Ştiu că la noi, la Cluj, nici un antrenor uman nu s-ar preta la fapte precum cele descrise mai sus. Şi nici suporteri care să ia cameramanii la omor nu găseşti. De aşa ceva îs în stare numai nişte animale.
Nu?
P.S. Chiar în timp ce scriu, diavolul, pe care Dumnezeu îl surpă neîncetat în rugăciunile noastre, dar pe care noi îl ţinem în viaţă, hrănindu-l cu propria noastră răutate, îmi telefonează. „Bine, bă, Zentrokult, zice, tu îmi confirmi că omul e singurul animal care aruncă mereu vina pe altcineva pentru faptele sale.” Vorbe diavoleşti. Dar măcar Şeitan nu-şi foloseşte copitele, ci tactica şi strategia. Cum ar trebui s-o facă şi un antrenor bun. Diabolic de bun. Zic io, dar eu nu mă pricep la fotbal. Fie el şi uman.
