Îmi vine foarte greu să scriu despre Nea Victor. Nu îmi dau seama de ce. Ar trebui – şi aş putea pînă la urmă – să scriu despre Nea Victor zile la rînd. Nu e vorba de inspiraţie, însă, sînt momente în care nici un cuvînt nu pare potrivit. Iar acum este unul dintre acele momente.
De aceea recurg la cîteva rînduri scrise de mine cu ceva timp în urmă:
“Am avut ocazia să împart biroul cu decanul de vîrstă al presei sportive româneşti, Nea Victor Morea. A fost cu adevărat o relaţie specială. I-am fost subordonat pentru ca mai tîrziu să-i fiu şef. Cred, însă, că înainte de toate am fost, amîndoi, oameni. Ne-am ajutat unul pe altul, ne-am învăţat unul pe altul, ne-am certat şi ne-am împăcat. Ne-am susţinut unul pe altul. Am plîns şi am rîs împreună. Poate nu degeaba lui Nea Victor îi place să mă numească „băiatul pe care nu l-a avut niciodată”, lucru care mă onorează din moment ce tata – jurnalist la rîndul şi vremea lui – a trecut demult în nefiinţă.”
Nu îl mai văzusem pe Nea Victor de cîteva luni bune. Azi, cu ocazia lănsării mult aşteptatei sale cărţii am realizat că timpul este necruţător cu absolut toată lumea, însă am simţit în toată fiinţa mea, prin toate fibrele mele că, poate pentru prima dată în lunga şi fabuloasa sa viaţă ce numără 84 de ierni, 84 de primăveri, 84 de veri şi 84 de toamne, Nea Victor s-a simţit pentru prima dată împlinit cu adevărat.
Mă bucur din suflet că am fost martor la acest moment important din viaţa lui. Viaţă pe care a încercat să o adune în mici episoade între coperţile unei cărţi al cărei titlu este mai mult decît sugestiv: “Viaţa de la minutul zero”
Să ne trăieşti Nea Victor!
