Călătoria în timp

Asta se poate vedea pe strada Traian, la un service auto. O „răstignire” ieşită la suprafaţă dintr-o grămadă de fiare. Dar cum a ajuns acolo?

Foarte simplu. Vă invit la o călătorie în timp.

Dăm ceasul înapoi. Ajungem în secolul XIX şi ce vedem? Că „Răstignirea” provine din „Calvare”, adică monumente religioase romano catolice reprezentându-l pe Mesia răstignit. În Ardeal, românii le-au preluat sub influenţă maghiară. Asta s-a întâmplat prin secolele XIX- XX, când înaintaşii vroiau să se occidentalizeze, să intre în rândul civilizaţilor. Aşa că purcedem şi mai departe, spre trecut.

Anii ’1700. Peisajul e dominat de troiţe. Dar au o formă ciudată. În comunităţile româneşti, ele sunt denumite

Reproducere din "Coloana Cerului" de Romulus Vulcănescu

 „stâlpi cereşti”, adică un sprijin pentru bolta cerească. Erau în formă de T, adică o coloană cerească având un capitel în vârf. Capitelul simboliza şi aripile Păsării Suflet („că aşa-i sufletul omului, ca pasăre: stă cât stă, şi p-ormă zboară de la iel”). Pe actuala stradă Traian în vremea asta e câmp deschis, lunca Someşului.

Călătoria noastră continuă. Ajungem în Evul Întunecat, anii 700- 800. Forma este alta, anume Coloana Cerului discoforă.  Asemenea forme au rezistat, până aproape de zilele noastre, în Maramureş. Ele aveau crucea înscrisă în cerc (azi îi spunem crucea celtică) sau cu braţele ieşite din cerc (crucea valahă sau cruce excrisă).

Crucea înscrisă ori excrisă în cerc nu se naşte odată cu creştinismul. Îi este anterioară. O întâlnim în ceramica dacică de Sarmizegetusa, în culturile precreştine din toată aria indo-europeană. De aici provine şi zvastica. Până la Hitler nu avea nimic malefic, era o reprezentare a „Sântului Soare”, divinitatea uraniană (o găsim şi pe straiele tradiţionale româneşti).

Toate astea le-am luat din cartea unui mare savant: Romulus Vulcănescu- „Coloana cerului”, apărută în 1972. Ar merita o reeditare anastatică, dar aceasta întârzie.

Coborâm şi mai jos în timp, în vremea dacilor. Pe locul actualei străzi Traian e pădure de stejari. Prin poieni pasc zimbrii sau bouri. Iată şi strămoaşa troiţei noastre: Coloana Cerului în formă de stâlp. De ce? Pentru că ea reprezintă o dezvoltare a unei forme şi mai vechi, Coloana în formă de Y. Ca să ajungem la ea, trebuie să coborâm hăt, spre neolitic (anii 5500 îC.) Se obţinea tăind coroana unui copac şi păstrând doar două crăcane în forma literei respective. Se considera că un asemenea monument are două roluri: de a concentra energiile cereşti spre pământ (indienii i-ar zice „prana”, strămoşii îi ziceau probabil cumva- dar nu zăr, brânză sau alte aiureli la care v-ar da gândul, superficialilor!). Şi de a răspîndi energiile pământului în cer, prin braţele sale. O fi fost un astfel de altar pe locul actualei străzi numită după marele invadator? Nu ştiu.

Dar de unde până unde altar în Y? La fel de simplu: şi  mai demult, altarul era arborele însuşi, sanctuarul Zeului Copac. Dar ce fel de copac? Păi salcia (Doamna Salcie, din cântecele de Zori, care apare uneori ca Maica Sfântă) fagul, stejarul, dar, mai ales, bradul.

Bradul avea o virtute: era mereu verde, nemuritor adică. Religia antecreştină a strămoşilor noştrii era centrată pe nemurire, pe vitalitate, pe fertilitate. Dansurile populare nu erau simple dansuri, ci mijloace de provocare a rodniciei. De aici formele de teatru dans ritual: Căluşarii, Colindele, şi altele. Ca în Creta antică, unde Zeus Cretanul era imaginat dansând, alături de războinicii săi, pentru a aduce belşugul.

Strămoşii noştrii vedeau anul ca pe un prunc în primăvară, tânăr în vară, matur toamna şi bătrân, iarna (când totul încărunţea de zăpadă). Marea lor spaimă: avea oare să reînvie natura? Religia lor era mereu în aşteptarea unui zeu care moare la început de iarnă şi învie apoi ca să readucă totul la viaţă (nu ştiu dacă în a treia zi, dar natura se trezeşte ca Lazăr din mormânt).

Traian Herseni, în monumentala carte „Forme străvechi de cultură poporană românească” a identificat, în colindele precreştine, un arhetip al zeului copil Zamolxe , născut pe vârf de munte, de către brad („…La cel brad mare şi-nalt/ Mare, nalt şi-ngemănat/ Dar în el ce-i agăţat?/ Este-on leagăn de mătase/ Iar în leagăn cine doarme? Doarme Domnul Dumnezeu/ Mititel de-nfăşăţel… ) care e crescut de elementele naturii („Neaua ninge de mi-l unge/ Ploaia plouă de mi-l scaldă/ Vântul tragănă, mi-l leagănă”). Apoi, odată crescut, este coborât de nişte fiinţe mitice la şes, ca să readucă natura la viaţă.

Ca în alte colinde: „Că nu vine cine vine/ Că vin junii lui Crăciun/ Şi-l aduc pe Dumnezeu”.

Dar care e explicaţia precreştină a originii bradului?  La început, în matriarhat, exista o zeitate, Muma Pământului. Pe urmă, patriarhatul aduce după sine un zeu masculin, Soarele. Razele lui fecundează pământul şi dau naştere pădurii, de unde „muma pădurii”.

Cu asta, scurta noastră călătorie în timp se sfârşeşte. Tocmai ce mi s-au încălzit mititeii, iar berea îmi face cu ochiul. Oricum, mitologia românească e atât de simplă şi plictisitoare…

…Şi uite aşa a ajuns „Răstignirea” din imagine pe strada Traian.

Horațiu Damian

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia