Today mi-a rezervat trei întâmplări.
Probabil nu-s cine ştie ce. Probabil mi s-or părea mie relevante. Probabil încă o aiureală de-a mea.
Totuşi, le transcriu mai jos. Că poate, cine ştie.
1. Autobuz. Cursa dinspre unul din templele societăţii de consum locale- un centru comercial. Ca de obicei, începe cu o staţionare de vreo douăj’ de minute. Frig, dar merge. Plictiseală. Nimic de văzut. Acelaşi peisaj ca şi data trecută. Greu mai trec minutele! Când simţul văzului şomează, celelalte se excită corespunzător şi preiau comanda. Aşa că urechile mele au şi trecut pe recepţie.
Paranteză. Cei care mă cunosc pot să-mi reproşeze: sunt prea curios. Maladiv, chiar. Iar eu zic: ăsta să fie singurul meu defect. Din păcate, sunt mai multe.
Prind în spatele meu conversaţie. Abia şoptită, totuşi perceptibilă (îmi ascut auzul şi prind tot, ca un securist zelos, hehehe!) După voci, un cuplu în vârstă. Maghiari, dar puteau la fel de bine să fie români. Sau hotentoţi.
Dau mai jos o transcriere fidelă ca memoria mea.
Ea: „Tu ai văzut? Ce lumini? Ce de magazine? Tu, şi ce de mărfuri? Fantastic! Ce curăţenie e aici? Păi aici găseşti tot ce vrei! Şi e cel mai mare magazin pe care l-am văzut în toată viaţa mea! Ce dacă am dat 150 de lei? Să mai venim aici, vrei? Decât să stăm între patru pereţi şi să ne uităm la blocul ăla urât şi cenuşiu din faţă! Aici e aerul atât de curat! Şi ce de lume, ce de lumini, ce curăţenie!” El a tăcut tot timpul.
Banal, nu? Probabil.
De curiozitate, m-am întors spre ei, de câteva ori. El- profil de muncitor, mâini bătucite, butucănoase, noduroase. Ea- mai degrabă genul casnic. Vârsta? După riduri, suficient cât să fi trecut prin cel de-al doilea război mondial, obsedantul deceniu, criza anilor ’80, obsedantele decenii de după ’90.
Şi sinapsele singuraticului meu neuron s-au pornit să pârâie. Mama mea îmi povestea cum culegea dude cu ceilalţi copii, în curte la Terapia. Odată, au găsit o oală aruncată între nişte remize, cu ceva verde întărit pe pereţi. Era materia primă rebut, de la linia de bomboane mentolate. A fost cea mai fericită zi din viaţa puştilor pentru multe luni înainte. Era 1950, când dulciuri nu se găseau nici măcar pe puncte- masa de prânz era pita cu ulei.
Tatăl meu îmi povestea senzaţia de încântare indescriptibilă pe care a simţit-o, copil refugiat de război, în Şeica Mare, la vederea unor raţe de plastic într-un bazin. Se bucura nu pentru că raţele alea ar fi fost ale lui (ehei…). Se bucura pentru şansa de a le vedea.
Bunică-mea îmi povestea, spre sfârşitul vieţii ei, cum era la ’945, cu o fetiţă de doi ani (mama mea) febrilă, medicamente ioc, o grămadă de ofiţeri ruşi încartiruiţi în casă, părinţi bătrâni şi soţul ei (bunicul meu) la Vorkuta.
Cei doi din autobuz erau cam tot din generaţia războiului. Eterna generaţie a oamenilor de sacrificiu, cărora siniştrii politruci de după ’89 au avut neobrăzarea să le spună că s-au sacrificat ca proştii, degeaba.
Brâncuşi spunea: „Ceea ce vă dăruiesc eu, e bucurie pură”. Bucuria pe care am văzut-o pe faţa bătrânicii era din aceeaşi categorie. Într-o viaţă săracă în fericiri, ea se bucura de excursia ei la mall cum nu m-aş putea eu bucura de un trip la destinaţia viselor mele, Machu Pichu. Şi o parte din bucuria asta pură, copilăroasă, neîntinată, simplă, nepretenţioasă, fără gând ascuns, fără lăcomie, mi s-a transmis şi mie. Am primit gratis o lecţie teribilă: cum să te bucuri.
2. Per pedes. Spre casă. La zebră, o doamnă. Cu două lese. La capătul lor, două jigodii. Două javre. Două cotarle. Adică, ce să mai vorbim, nişte câini urâţei foc. Cei de teapa lor primesc cel mult bocanci în coaste, şi singura dată când mănâncă pe săturate e când înghit nada îmbibată cu stricnină. Nimeni nu-i vrea, nu-s bineveniţi nicăieri. „Sînt maidanezi?”, întreb. Doamna confirmă. „Salvaţi de pe stradă”, adaug eu, tautologic. Doamna dă din cap că aşa e. „Să le dea Dumnezeu oamenilor mai multă înţelegere pentru amărâţii ăştia”, zice doamna. Şi-mi dau seama că expresia „amărâţii ăştia” nu se referă numai la patrupede. Dar uite: în lumea noastră, în această iarnă, doi câini de pripas nu fac frigul şi foamea pe stradă. Nu mare lucru: două suflete, acolo, au găsit adăpost la al treilea. Banal, dar n-am ceva mai spectaculos pe ziua de azi.
3. Când să pun punct cronicii zilei, aud de o altă întâmplare. Într-un sat, un copil găseşte o barză paradită, în imposibilitatea de a pleca spre ţări mai calde. Îl ascunde, pentru că părinţii lui, deh, oameni de la ţară. Adică cei care, plecând de la casa lor, îşi abandonează câinii în voia sorţii. Sau îi omoară. În gospodăria ţărănească, cel mai bine o duce porcul. Şi cum societatea românească provine 90% din ţărănime, nu cei curajoşi şi fideli sunt apreciaţi în zilele noastre, ci porcii. Fie şi pe două picioare.
Închid paranteza. Long story short, băiatul îi spune surorii, care promite să ţină secretul. Ca atare află părinţii şi tot satul. Urmarea? Toată localitatea face chetă, să aibă bărzoiul de unde mânca peşte şi să iasă din iarnă. Ca-n filmul „Am întâlnit şi bărzoi fericiţi”.
Trăim în epoca cyborgului, omul pe jumătate robot. Multă indiferenţă. Mult cinism. Multă ticăloşie. Multă mărginire. Multă aroganţă. Multă lipsă de înţelegere. Multă bestialitate. Multă cruzime. Multă, multă, multă răutate. În cea mai mare parte, gratuită.
Dar dacă viaţa ne scoate în cale întâmplări precum cele trei de azi, probabil că mai avem o şansă. Probabil că nu este totul pierdut pe corpul ceresc ce cu mândrie îl numim Planeta Pământ.
2 comentarii
La numărul 2 mi-a crescut puţin pulsul, dar am avut răbdare şi mi-a scăzut la loc. Asta-i Arca lui Zoe în toată regula. Felicitări! Promit să scriu şi eu odată ceva cu… asta, cucultura:)
Feel free 🙂