„Ovi, am fost la teatru și am scris”, așa arată mesajul pe care l-am primit de la Anca Mureșan, cea de la Radio Cluj. No, Anca, eu ce să zic, că doar știu că scrii bine, așa că eu public. Aveți mai jos textul Ancăi Mureșan, sper să vă placă și vouă:
Biloxi Blues a avut premiera marţi la Teatrul Naţional din Cluj. Eu am văzut-o aseară. Gurile rele zic că lumea se-nghesuie numai la manele şi prostii, dar îmi place să cred că nu e chiar aşa. Iar spectacolul e chiar fain şi jocul actorilor bun (un mare bravo pentru Adrian Cucu, sergentul Toomey, şi Cristian Grosu, Wykowsky). Sala a fost plină, în mare parte de tineri care distrug mitul scorţoşeniei actului de cultură. Constat de cîţiva ani că la teatru nu se mai merge să îţi etalezi rochia de seară sau să demonstrezi că ştii să asortezi cravata sau papionul la costumul de mire pe care tocmai l-ai scos de la naftalină. Nu, oamenii îs tineri, faini şi relaxaţi, fără să se coboare totuşi pînă-ntr-acolo încît să vină în trening sau adidaşi. Hai că aţi priceput ce vreau să zic…
De fapt, altceva vreau să zic: nu reuşesc să înţeleg de ce publicul rîde de se sparge şi atunci cînd nu e nimic de rîs. Confruntarea psihologică între personaje e extrem de dură, un sergent „maşină de făcut soldaţi perfecţi” îi calcă în picioare şi umileşte neîncetat, încearcă să le anihileze personalitatea, demnitatea sau compasiunea, că de, aşa e la instrucţie… Bref, piesa lui Neil Simon este despre viaţa de cazarmă şi limbajul este… pe măsură. Suficient de licenţios ca să-i facă pe cei duşi la biserică să se oripileze. Dar: ce, Doamne iartă-mă, e de rîs la fiecare p… (e vineri, nu, n-o să scriu cuvîntul ăla!)?
A nu se crede că o sală întreagă a rîs două ceasuri jumate de s-au cutremurat scaunele şi lojele Naţionalului, iar eu mi-am păstrat o mină sobră şi din cînd în cînd am vărsat o lacrimă.
Nu, am rîs foarte bine cînd chiar era de rîs. Oi fi defectă, dar nu mi se pare că înjurăturile sînt atît de hilare încît „catharsis-ul ”să nu se manifeste decît rîzînd în hohote. N-am „vibrat” la înjurături comune pe care spune oricine la nervi sau le aude la orice oră în autobuz sau la piaţă. În schimb, nu te putea lăsa impasibil „originalitatea” unei formule precum: „te fut în piramidă, mă, mumie!” (na, c-am scris-o!). Sau definiţia orgasmului în viziunea soldaţilor: „ţi se învîrt ochii-n cap pînă cînd ajung cît doi ananaşi şi dup-aia ai un de-ăla”.
Aşa că, da, am rîs aseară la Biloxi Blues, mergeţi şi voi dacă vreţi să aveţi o de-aia… O seară faină, adică. Atenţie însă: This is a man’s world! şi nu este recomandată pudicilor J
1 comment
Fabulos articolul.Felicitari autoarei si la mai multe.