lui Dinu
Am sunat la Primărie. Am folosit numerele de pe site-ul acesteia. Aveam de pus o întrebare. Se referea la un interes public, deci al mulţimii. Pe principiul two is a couple, (only) three is a crowd, unde crowd e o mulţime, am fost rereredirecţionată către alte trei departamente cu liniile şi derivaţiile aferente. Am zis că-s de la o revistă pentru care scriu acum (vă spun eu cînd apare şi de ce) dar am simţit în respiraţia colocutoarelor că nu am suficientă audienţă cît să capăt şi un răspuns oarecare. E normal, revista nu a apărut încă, e în dospire.
Aşa că m-am dat de la TVR (deşi nu mai sunt de-acolo) ceea ce a mărit uşor pulsul pînă aproape de entuziasm. Aşa am aflat de la una din doamnele cu care am vorbit că e răcită. Doamna. Mărturisirea m-a încîntat prin inocenţa inadecvării, dar nu e asta problema mea.
Problema lor e că din cinci doamne răspunzătoare la telefon, centraliste primare şi funcţionare derivate, una, mă, da’ una nu a rostit vreun Primăria Cluj-Napoca, bună ziua! plus, eventual Cu ce vă pot ajuta?.
Nici departamentele nu simt nevoia identificării aşa că dintr-un total de zece minute vorbite, cel puţin trei fură ca să ştiu cu cine vorbesc, cine vorbeşte cu mine, am sunat bine sau mă derivează, pentru ca într-un final parţial să dau peste o doamnă drăguţă care părea potrivită pentru interpelare. Atîta doar că între timp uitasem eu întrebarea, cu toate detaliile ei pentru că o derivasem pedant undeva în fundul capului, ca să mă pot concentra asupra traseului telefonic derivaţionist.
Finalul e cel mai puţin palpitant. Tot conform unui principiu de cartier – să-i zicem Nu contează destinaţia, aventura-i importantă – răspunsul a fost că trebuie să revin cu numărul de înregistrare al chestiunii care mă interesa sau fără el, dar tot peste o jumătate de oră. Mai departe nu importă.
Cluj, reabilitare termică, vara trecută. Pasajul era o cărare pe lîngă nişte moloz, pe lîngă nişte blocuri. Scuzele erau numai pe lîngă.
Aceste zece minute mi-au amintit de altele petrecute cu ani în urmă în sediul Primăriei, ca reprezentantă a unui ong care dorea să ia de pe capul Primăriei grija cîinilor comunitari, a înmulţirii lor cel puţin. Obţinuserăm un grant fălos care ne permitea să sterilizăm o sută cincizeci de comunitari şi adiacent doream să le aplicăm pe ureche o crotalie cu număr pentru o evidenţă strictă şi temeinică. Treaba nu se mai făcuse vreodată la Cluj, însuşi cuvîntul crotalie provoca suspans, proiectul pe care-l născuserăm în nopţi de muncă şi cu asistenţă americană cîştigase banii cu felicitări, treaba era pusă la punct cu acribia care de obicei mi se reproşează, dar care pentru americani încă nu era destulă şi tot aşa mai departe.
Nu mai fusesem niciodată la Primărie, eram jună şi entuziastă, era soare şi toată lumea îmi aparţinea şi eu ei şi… aşa. Am ajuns. Eu şi Lynne DeLano, voluntarul Peace Corps care mă însoţea exclusiv de curiozitate şi inclusiv pentru intimidarea adversarului pe care doream să-l transformăm în partener. Întîlnirea era cerută a fi cu Emil Boc şi acceptată ca atare, întărită pe căi oficiale şi pe sub mînă, confirmată şi reconfirmată de două ori, o înţelegere şi trei confirmări, patru discuţii în total.
Odată ajunse a trebuit să aducem la cunoştinţa fragilă a diverse doamne că cine suntem, ce vrem şi unde, că n-am venit din senin, dimpotrivă, mă rog, apăreau nori, urma să ne primească un domn Apostu care avea puţin timp, se grăbea totuşi, totuşi ne primeşte, doar să spunem cum ne cheamă, ca să ştie doamna să-i spună domnului. Doamna a intrat şi cînd a ieşit urma să nu mai intrăm acolo, ci în altă parte unde o să ne primească o doamnă de la Financiar şi un domn de la Urbanism care „cunoaşte exact situaţia”. Norii se-nnegreau, pe cerul nostru situaţia n-avea a face cu financiarul, nicicum cu urbanismul, noi vroiam ca la finalul acestui cadril instituţional să avem o hîrtie în care să scrie că Primăria nu mai omoară ce sterilizăm noi şi de-acolo înainte mai vedeam. Aceste amănunte fuseseră comunicate anterior, atît negru pe alb cît şi verbal pe verbal oricui le ceruse şi mai ales cui nu.
Am fost conduse într-o sală mare, întunecată şi unde – după aprecierile mele de gospodină – nu se mai ştersese praful de 4-6 săptămâni. La ceva vreme s-au prezentat în loc de doi, trei: o doamnă minionă şi simpatică cu o privire incert concentrată, o doamnă masivă cu un coif compus din păr şi fixativ de păr şi domnul care cunoştea exact situaţia.
După cuvenitele amabilităţi fondante am trecut la fapte cu vorbele acestea: În acest moment cîinii sunt eutanasiaţi în masă, iată ce vă propunem noi şi pe baza a ce, de ce, etc(e). Subliniez că eram zîmbindă, afabilă, neinvazivă şi în general în toate felurile bune, aşteptînd asemenea. Doamna drăguţă dădea din cap aprobator şi compătimitor la tot ce spuneam, era perfect de acord, deşi parcă frecvenţa datului din cap nu ţinea pasul cu ce spuneam eu, era cam înainte. Am preferat să iau asta ca pe-un lucru bun şi continuam.
Domnul m-a întrerupt într-un fel care m-a făcut să cred că cel puţin în copilărie suferise de ADHD, dacă nu cumva sindromul muşca şi în prezent. Cert e că m-a invitat să nu mai acuz Primăria de aşa ceva care e nu numai fals, dar şi răuvoitor şi aşa suntem noi, tinerii care nu ne pricepem şi nu cunoaştem complexitatea problemelor şi priorităţile şi cine suntem totuşi, şi oamenii suferă şi cîinii au brăţări şi… Pe vremea aia nu sufeream de tulburări anxioase, dar am convingerea că ele se năşteau chiar atunci.
Senzaţiile au fost greu de dus şi atunci, darămite de descris acuma. E momentul să spun că Primăria era ultima pe lista noastră, aveam acordurile de principiu, verbale sau scrise ale Serviciului de ecarisaj, Direcţiei sanitar-veterinare, RADP-ului, Asociaţiei chinologice şi ale unui grup de medici veterinari fruntaşi pe urbe, situaţia era aceeaşi pentru toată lumea: la Cluj se inventau periodic focare de rabie, nu existau acte, cadavre sau analize de laborator care să dovedească asta şi pentru asta cîinii se omorau în masă, accesul la Ecarisaj era interzis, oficialii aveau păreri diverse, dar nimeni nu spusese vreodată că n-ar fi aşa, că adică nu se omoară cîini. A fost ca şi cum eu v-aş spune aici, dar cîteva rînduri mai sus că vă aflaţi pe platforma petrolieră Ovidiu Blag şi citiţi platforma media Ovidius din Constanţa şi e aşa de clar că, neînţelegînd sunteţi răuvoitori şi eu vă dau afară din mediul virtual pe o uşă metalică, centrală termică, complet mobilat, ocupabil imediat.
La complexitatea indescriptibilă a momentului a contribuit şi faptul că doamna drăguţă dădea aprobator din cap exact în acelaşi fel şi cu aceeaşi cadenţă suspectă şi la ce spunea domnul. Reieşea că desigur, nu-i bine că se omoară cîinii, sigur că soluţia dvs. e bună, desigur că nu se omoară şi au brăţări.
Eu însă desigur că am o părere bună despre dvs, cititorii mei, deci ştiu că aţi înţeles unul şi acelaşi lucru. Că situaţia era absurdă şi dialogul abrutizant, aşa încît eu sau adrenalina sau ştie dracu’cine-ce m-au făcut să întreb alb, simplu: Ce brăţări?
Să continuu descrierea dialogului ar însemna să scriu în fişa medicală a domnului şi n-am nici un drept şi nici studii nu posed. La capătul cîtorva minute infinite am parţial dedus şi parţial aflat că domnul numea brăţări zgărzile pe care maxim zece cîini din Cluj le mai aveau la gît, puse de Fundaţia Vier Pfoten, cu alţi mulţi ani în urmă.
(Mă gîndesc că în timp ce stătea la coadă să-şi ia pastilele, domnul văzuse un cîine comunitar cu zgardă ştanţată şi vindea această informaţie culeasă cu vederea periferică direct din urban, drept politica publică a Primăriei Cluj-Napoca în domeniul urbanistic al financiarului… sau ceva.)
Am păstrat pentru final un amănunt care nici azi nu ştiu cîtă importanţă posedă.
Amănuntul: undeva pe la mijlocul discuţiei s-a dovedit că echipa de trei cunoscători cu care discutam poseda o singură informaţie despre noi, din tot ce li se derivase pînă la intrarea în sală: o americancă (Lynne) însoţită de un translator (eu) vroia să dea bani Primăriei (ei, lor) pentru construirea unui nou sediu al Ecarisajului. Tulburările de comportament ale domnului şi lipsa de comportament a doamnelor au survenit, întîmplător, la scurt timp după deconstruirea (noi) a acestei teribile… misunderstanding.
Epiloguri
La scurt timp şi fără legătură directă, şeful Biroului de bunăstare animală din cadrul DSVSA şi-a dat demisia cu o scrisoare publică adresată autorităţilor şi a plecat din ţară. Scrisoarea o am şi-acum şi se-ntîmplă s-o mai răsfoiesc cînd mă doare coloana vertebrală. E analgezică.
Peste 150 de cîini comunitari au fost sterilizaţi, vaccinaţi, deparazitaţi, crotaliaţi şi relocaţi în acel an. La un moment dat, în timpul acestei desfăşurări de forţe organizaţia a primit o adresă oficială din partea Primăriei – şi pe asta o mai am – cu următorul conţinut: „V-am solicitat în repetate rînduri colaborarea şi sprijinul pentru găsirea unor soluţii viabile pentru rezolvarea situaţiei cîinilor vagabonzi. Deoarece nu am primit nici un răspuns din partea dvs. ne vedem nevoiţi să vă aducem la…” Am pus-o undeva peste teancul de copii ale petiţiilor, propunerilor şi proiectelor depuse la Primăria Cluj-Napoca, cu tot cu numerele lor de înregistrare.
Şi am plecat mai departe.
P. S. Textul de mai sus cu tot cu întîmplările conţinute îşi va dobîndi sensul deplin odată cu apariţia revistei… Din aprilie la chioşcuri!
2 comentarii
Am ințeles absolut tot deși povestea e…amețitoare :)))
Mi-a rămas totuși ceva nelămurit..: Dinu e soțul..? Lucrează la Primăria Clujului..? Bineînțeles că nu mă interesează decât din punctul de vedere al legării informațiilor din titlu și articol :)))
Mulțumesc pentru relaxare! Super!
Şi eu mulţumesc. Iar Dinu e acesta: „…şeful Biroului de bunăstare animală din cadrul DSVSA şi-a dat demisia cu o scrisoare publică adresată autorităţilor şi a plecat din ţară.”