La concurență (dar una loială) cu slujba de la biserica mea se desfășoară și emisiunea „Universul credinței”, pe TVR 1. Iar azi am urmărit acolo o mărturie cu adevărat cutremurătoare (m-am și felicitat, într-un fel, că am ales televizorul și emisiunea cu pricina).
Ana Blandiana și sora ei rememorau episoade din viața tatălui lor, părintele Coman, care a făcut ani grei de pușcărie pe timpul regimului comunist.
Și povestea ajunge la un moment în care tatăl lor era încarcerat undeva în Deltă, la stuf. Și cînd revine de la munca forțată înspre temniță, se pornește din senin o furtună. Și peste tot plutonul lor de deținuți se ridică frunze, pentru că era toamnă, iar vîntul poartă cu el și foile unui ziar.
Deținuții nu mai văzuseră de ani buni o filă de ziar.
Și una dintre foi îi cade în mînă, întîmplător, chiar părintelui Coman. Și, într-un colț, citește titlul unei rubrici: ?”Treizeci de tineri poeți promițători”. Și printre aceste nume era și unul mai deosebit: Ana Blandiana.
Părintele Coman a simțit că este vorba despre fiica sa (deși nu știa că semnează cu acest nume, pe ea chemînd-0 Otilia Valeria Coman). A simțit acest lucru pentru că a făcut legătura între semnătură și satul originar al soției sale, care se chema Blandiana.
Momentul acela a semănat cu un miracol. Să fii închis ani de zile, să nu ai vești de acasă iar vîntul să poarte în văzduh numele fiicei tale înscris pe o filă de ziar…
Cu adevărat emoționant.
PS
Ca o ironie a sorții, părintele Coman, care a supraviețuit închisorilor comuniste, odată eliberat avea să aibă parte de un sfîrșit stupid. Încercînd să ajute la curățenie, acasă, ia o soluție de parafină cu benzină (folosită pentru ștergerea podelelor) și o aprinde, din greșeală. După 10 zile, la spital, moare.
