Oana Pughineanu este redactor la revista Tribuna, acolo unde a și apărut acest text. Am primit acceptul ei pentru a-l posta și aici, pe www.ovidiublag.ro.
Sînt sigur că o să vă placă. Mă și gîndesc să repetăm această experiență.
Toamnă în insolvenţă
E toamnă şi simt nostalgia unei compuneri, cu introducere cuprins şi final. Nostalgia satisfacţiilor mărunte, a unghiuţelor tăiate şi a degeţelelor expuse asemeni unor franjuri pieptănate pe batistuţă. Sau a mâinilor ţinute la spate şi a privirii aţintite-n carourile alb-albastre ale uniformei. Albastru pentru senzaţia de îndepărtare. Alb pentru senzaţia de moarte iminentă.
Aerul gelatină-cu-gust-previzibil-de-vanilie îşi dă duhul în dicţionarul percepţiilor primite de-a gata al frunzelor „ruginii” şi al visurilor năvalnice ale artiştilor la tinereţe retraşi prematur de pe terase. Atmosfera sepia îşi reintră în drepturi pe cel puţin două căi: amorul poetic pentru ceaţă şi astuparea găurilor comerciale cu „Clujul vechi”. Mijloacele de transport târâtoare şi zburătoare roz salvează însă aparenţele… Parcurile şi dealurile fac faţă cum pot. Primele se lasă traversate de ponei (la singular), raţe, raţe cu copii şi târguri de carte, iar dealurile alternează ca întotdeauna cu văile într-un spa cosmic şi totuși autohton. Cerul veşnic văzut prin lentilă. Incontinent şase luni pe an și încăpăţânat douăsprezece. Sub el ne tamponăm corpurile, ideile şi privirile. Între spuma de capuccino şi spuma de bere câte o conversaţie caldă, dar grăbită are şansa de a se încheia cu: „-Şi totuși, cum era cu sufletul meu? Parcă spuneai ceva de el… ”. „Da, da. În sens liertal are culoarea Ambrosius Gold înfoliat în câte 24 de doze. În sens anagogic, coboară. În sens moral, coboară iarăşi, iar în sens alegoric şi numai alegoric urcă… exact ca în joaca copiilor care închid ochii pe tren că să aibă senzaţia de invers”. „Da. Ai dreptate. Nici n-am apucat să răsfoiesc cu vârful pantofului vreo două frunze ruginii din Parcul Central că deja totul se chinuia să meargă invers şi era cu o oră mai devreme”. Când e cu o oră mai devreme nările orăşenilor sunt deja suprasaturate de mirosul abatoarelor consimţite în care se înghesuie pentru a oficializa relaţia oficială a omului între oameni cu alt om între oameni. Când aerul-sepia e încet-încet spulberat de aerul cristalin al gerului-emailat-gen-ochi-păpuşă-Barbie oamenii între oameni se descoperă ca fiind, unii oameni, alţii între. Orice revoltă e în mod catifelat reprimată, căci nimic nu poate rezista căldurii abatoarelor consimţite, iar constructele sociale încep să aibă farmecul unor cuvinte banale rostite într-o limbă străină. Exact aşa cum sună în filmuleţele de prezentare ale unor oraşe central-provinciale precum Cluj-Napoca: heart of Transylvania. Tehnici artistice îndelung experimentate, precum “uzul emotiv al referinţelor şi uzul referenţial al emoţiilor” îşi ating maxima eficacitate, producând un soi de confuzie plăcută, de factură mic, mic, foarte mic burgheză în momentul în care privitorul îşi dă seama că devine atât de greu să te orientezi printre toate aceste label-uri ofertante. Aici nu e ca pe Lipscani unde preţul e la vedere. Aici, totul are suflet. Sub ceșcuţă stă farfurioara, „sub farfurioară stă tăviţa, sub tăviţă stă dantela, sub danteluţa stă măsuţa”, sub măsuţă stă câinele Sophie şi însăşi Doamna T îţi serveşte ciocolata caldă la un preţ ce-ţi înalţă simţurile şi te scoate din rândul mojicilor. Sufletul e publicitatea comerţului. Sufletul e brandul nostru cel mai de preţ. Orice gestionare trece prin el şi dacă cineva ar avea vaga suspiciune că în spatele jocului de lumini s-ar ascunde niște extratereștri monstruoși (gen Matrix) nenumărate team-buildinguri îl vor asigura că marea familie fericită a oraşului antreprenorial e doar atât: o mare familie fericită. Team-buildingul, asemeni transmisiunilor televizate interactive din Fahrenheit 451 lasă spaţiu de alegere participanţilor în măsura în care el devine perfect previzibil, produs fără greş al regulilor jocului care nu se discută. Team-buildingul este constructorul unor paradoxale „individualisme de grup” („numai împreună voi reuşi”, remember?). Aparenta împroşcare-împuşcare cu culoare într-o fugăreală plină de fun&excitement în pădure ajută la fluidizarea comunicării între sectoare prin însăşi implementarea spiritului concurenţial. Până şi ştiinţa atestă formula: grupurile de hominizi pline de succes au fost cele care au dezvoltat capacităţile comunicaţionale în interior şi au rămas violente faţă de alte grupuri care ameninţau ocuparea teritoriului. Capacităţile comunicaţionale sunt frecvent testate de către departamentul de resurse umane. Chiar dacă hominizii nu ar avea nimic altceva de făcut decât să se plimbe printre nişte rafturi, să stea 10 ore în picioare şi să zâmbească tâmp „testările interne” sunt necesare „pentru a crea o cultură a performanţei”. Psihologia abisală a firmei nu uită să remarce că aceste continue testări în vederea unei „specializări” iluzorii sunt „un instrument de evaluare foarte important pentru că ne arată dacă avem continuitate şi dacă putem comunica eficient clientului nostru companiile”[i]. Fluidizarea plimbatului printre rafturi şi a zâmbetului sunt munci delicate şi sisifice în acelaşi timp. Ele trebuie produse din interior. „Oamenii se pot schimba într-adevăr, însă e greu să înveţi pe cineva cei şapte ani de acasă, să înveţi să salute un client sau să îi zâmbească dacă timp de trei ani nu a fost obişnuit să o facă” (Firma îi poate reangaja pe unii după trei ani de insolvenţă, dar asta numai şi numai dacă nu au devenit total inumani şi, în lipsa contactului cu plimbatul şi zâmbetul fluidizat au uitat absolut toate regulile bunei purtări şi şi-au pierdut orice bun simţ. În afara programului de zâmbete fluidizate mugesc şi se caţără în copaci. Dau cu parul şi fac zapp-ing. Îşi bat nevestele şi copiii, iar visul lor cel mai dulce e să mai poată reveni în abatorul consimţit de sub neoane. Nimic altceva nu i-ar mai putea salva de propria lor barbarie). „Căutăm preponderent oameni cu experienţă pentru că sunt mai simplu de introdus in business şi devin productivi mult mai repede, însă ponderez competenţele şi experienţa cu atitudinea şi profilul. Dacă trebuie să aleg între un candidat cu atitudine potrivită, dar care nu are suficiente competenţe tehnice (…) automat îl voi alege pe primul”. Competenţele nu devin superflue numai datorită faptului că afacerile rulează pe nişte suporturi tehnice care au nevoie de câţiva asistenţi hominizi, ci şi datorită faptului că asistenţii trebuie să fie extrem de tineri. Competenţele se pot învăţa, în timp ce arta de a deveni eleigibil pentru profilerii firmei, arta de a nu arăta suspect în acest CSI romanţat şi împopoţănat pavlovian cu bonuri de masă (dacă dai fluent din coadă) nu-i de nasul oricărui hominid. Nu competenţele îl despart de maimuţă, şi nici zâmbetul ivit pe cale naturală, ci zâmbetul exersat. Hominizii de peste 30 de ani cu familii, spre exemplu, au tendinţa de a-şi irosi sufletul şi bunele maniere în afara firmei… şi poate când i-ar zâmbi unui client nu s-ar gândi la el, ci la dulcile reverii provocate de gândul că în câteva ore se va afla altundeva. Exteriorul e un duţman de moarte al fluidizării. El trebuie chiuretat din timp şi orice fantasmă trebuie transformată într-o fantasmagorie de doi bani. Sectorul adolescenţi şi tineri absolvenţi cu mii de competenţe sau atestate ale lor (inutile oricum, după cum am văzut) este bombardat din timp cu ajutorul unor constructe extrem de sofisticate (care să-i poată accesa într-un limbaj voit banal). Unul dintre aceste constructe, abia trecut de la underground la mainstream (primul fiind pasul programat pentru potenţarea celui de-al doilea) este imaginea Lana Del Ray. „National anthem”, „Ride” reprezintă amalgamul perfect între hormonul hominid şi toate simboluriele care l-au reprezentat în ultimii 50 de ani (cel puţin în cultura americană). Nu există nicio dentoaţie nemitologizată (cum ar spune Barthes). Acest mash potato de simboluri nu numai că ocultează reala referinţă istorică (asocieri gen Kennedy-Obama-gangsta rap), ci ajută la transformarea fantasmelor în fantasmagorii, adică refuză orice rezolvare a hormonadei emotive prin accesul la o formă de conştientizare, care, cine ştie, ar putea deveni activă, periculoasă. Numai nişte adolescenţi îndeajuns de confuzi mental pot crede, şi cred, şi vor crede, că cei şapte ani de acasă îi vor învăţa la firmă. Societatea devine un stufăriş atât de complicat de simboluri încât numai cele zece ore de plimbat printre cupotare cu microunde, maşini de spălat cu al şaselea simţ şi frigidere inteligente poate deveni un sector de timp inteligibil. Sub neoane, ca prin minune, hominizii se ajează cuminţi în relaţia vânzător-client. E adevărat, relaţia e puţin prea clară şi are prea mult din simplitatea de bun-simţ a întâlnirilor faţă-în-faţă de care ne vorbeau nepermis şi neexperimentat mamale şi bunicile în primii şapte ani de acasă. Relaţia trebuie complicată de arta CSI a firmei, nu numai pentru a introduce alţi şapte ani de acasă, ci şi un soi de măreţie în mintea şi, mai ales, inima regelui gol cu zâmbetul fluidizat. Conştientizarea mediocrităţii mecanice a propriei munci ar fi absolut neproductivă. Transferul de bani trebuie trecut prin suflet. Lana Del Ray poate susura subtil în fundal: „we had nothing to lose, nothing to gain, nothing we desired anymore, except to make our lives into a work of art. Live fast – die young”, and for god’s sake, get an H&M contract!
(Un text de Oana Pughineanu)
[i] Citatele sunt preluate dintr-un articol apărut în Ziarul Financiar, 15 octombrie, 2012, p. 11.
