Am avut reacții bune din partea voastră după ce Tiberiu Matei a scris pe aici despre una-alta. A făcut din Puiu Pașca o vedetă mai mare decît era deja și a adus în prim-plan un meci pe care niciunul dintre noi nu l-a văzut, cel dintre Armata și Motoru. Acum, la a treia încercare, are niște amintiri amestecate. Dar odată amestecate, poate ieși ceva bun. Sper să vă placă. Vă las să citiți în tihnă…
E mult să faci armată un an, e mult să fi făcut trei ani, este mult să aștepți aproape juma` de secol să povestești pățaniile acelor timpuri.
Ca oricărui flăcău, și mie mi-a venit rand la armată. La cea a poporului.
Era șaizecișiopt, octombrie, vuietul discursurilor patriotarde nu se stinsese, încă. Ocupația Cehoslovaciei era înfăptuită, sămanța pericolului unei acțiuni similare la adresa României era sădită în conștiința neamului. Tinerii către detașamente, cei copți către armată.
Aveam patrușnouă de kile, cam subțirel și șubred, dar țara avea nevoie de toți!
Așa am ajuns în București, la batalionul de instructive și sport, unitate subordonată clubului Dinamo.
Nu ar fi de neglijat calea obișnuită pe care am ajuns acolo.
Inițial, pe comanda de pe ordinul de încorporare aveam destinația aviație Craiova. Sigur, nu aveam habar la acea oră de chestia asta. Aveam să o aflu peste două zile.
Venind de la încorporare, intru la o cafea la o prietenă a cărei tată comanda ceva unitate militară lângă Cluj. Din vorbă-n vorbă apare la vedere și ordinul proaspăt, cu cerneala crudă neuscată, încă..
Mă-ntreabă fata, cam unde aș vrea să merg?
Brașov, sau București, aveam eu variantele, precum la pronosticuri.
La Brașov aveam o bună prietenă, Bucureștiul mi-l doream că nuștiu de ce..
Așa am ajuns eu la București, că avea prietena asta a mea prieteni peste tot, armata dintotdeauna a fost o castă.
Am aterizat la Dinamo și pe baza legitimației de practicant de sport.
Pentru cine nu știe, în țara aia de dinainte de optzeciși nouă, în perioada încorporărilor, cele două cluburi militare, Dinamo și Steaua, își luau cu rândul, unul primăvara, celălalt toamna, sportivii copți pentru armată.
Și iată-mă, la um …servind Patria, servind bucate alese la regim de sportivi, făcând cunoştință cu Regatul, cu miticii, cu Capitala, cu murăturile oltenești,cu regimul cazarmă, cu tunsul la zero, cu dezinfecția corporală, cu uniforma nouă din postav nerodat care-ți tocește părul de pe corp și îți roade pielea precum un șmirghel, cu Moș Teacă la propriu, adică un fost militar de carieră care a ajuns la Canal din nuș` ce eroare, reabilitat, reprimit, dar pentru că nu avea anii de vechime, mai era activ la cei șaptezeci de ani ai săi, cu tot tacâmul adecă,.. avec tout le bordel….
Într-o zi, înainte de instrucție, laolaltă cu încă doi recruți, ne ia deoparte comandantul de detașament, maiorul K. (cumnat cu un ministru) și ne comunică faptul că am fost numiți în comitetul utc pe unitate.
Democrație.
Mai trec câteva zile, sunt convocat la raport la comandantul unității, intru, mă prezint (nu uit în veci, a fost o prezentare de nota doi, probabil copleșit de importanța situației, în mintea mea, mai mult ca sigur pentru că nu aveam nicio afinitate cu funcția de militar). Deci, o scald, dă ăla a lehamite și-mi comunică numirea în funcția de ajutor de furier de stat major, urmând să-l înlocuiesc pe sergentul Gheorghiță Trandafir din Iași, care urma să se lase la vatră curând.
În armată zilele trec repede, se apropie Crăciunul, suntem convocați la ședința utc pe unitate. Pe ordiea de zi două puncte: primiri de noi membri și judecarea unui caz de o gravitate excepținală, hotar cu trădarea.
Primul ostaș care dorește să fie acceptat în randul tineretului comunist ete un moldovean, mic de statură, dar cu atât mai îndesat, vorbăreț nevoie mare (o întrecea pe soacra unui viitor coleg, care a murit asfixiată din lipsă de aer în timpul unui discurs despre toate vecinele ei de bloc!) și care a văzut tren prima dată în viață doar când pleca în armată, pe nume Vasilică Butoi.
Un asemenea cadindat, conform uzanțelor, trebuia supus unui examen riguros, cu predilecție în materie de istoria Patriei și istoria mișcării comuniste.
Prima întrebare vine din partea unui ardelean, băiat din Brașov, Schneider Friedrich. Şugubăț de felul lui, cum vom avea, sper, ocazia să-l cunoaștem mai încolo. Dar va trebui să ne grăbim cu el, pentru că în scurt timp va fi trecut în rezervă în regim de extremă urgență, când vine vestea că toată familia lui și-a depus actele de emigrare în refege.
– Să ne spună ostașul Vasilică Butoi ce s-a întamplat la treizeci decembrie omienouăsutepatruzecișișapte!
În sală se lasă liniștea ocrotitoare a după-amiezii de decembrie, zumzăe niște muște imaginare, transpirația apare pe frunțile câtorva candidați ce-și așteaptă rândul la primire, îngroziți la auzul enormității întrebării, examenul lor pare de netrecut. Și totuși, caltățile native apar de nicăieri, instinctul de supraviețuire nu-i o poveste oarecare, răsună răspunsul odată cu pocnetul călcâielor la poziția de “drepți”!
– Sunt soldatul Vasilică Butoi, vă raportez, atunci io nu am fost în armată!
O rumoare străbate sala, Shneider Fritzi mai să pice de pe scaun, îl văd congestionat la față, se reține greu, doi colegi stau cu capetele plecate să nu li se vadă lacrimile, veselia este mai mult decât cu greu reținută.
Sesizând gravitatea situației, locotenentul, secretarul organizației utc pe unitate, face un apel la normalitate.
– Tovarăși, vă rugăm să adresați candidaților întrebări mai accesibile, mai aproape de nivelul pregătirii lor. De unde să știe ostașul Vasilică ce s-a întamplat în omienouăsutepatruzecișișapte? Pe următorii vă rugăm să-i întrebați despre conducătorii de partid și de stat!
Nu vă mai plictisec.
Urmează partea a doua, cu treburi serioase, trebuie să judecăm pierderea carnetului de membru utc de către un ofițer al unității care călătorește mult înafara țării, component al lotului naţional de tenis fiind.
Sever Dron. Locotenentul Sever Dron.
Locotenentul secretar face un scurt intro, vocea-i este sobră, veselia nativă din ochi dispare, problema-i gravă, loc de glumițe nu-i.
I se dă cuvântul vinovatului, atmosfera este ușor tensionată, nimeni nu cunoaște finalitatea ședinței, sentința nu poate fi anticipată.
Personal sunt fermecat de situație, în culmea fericirii că mă aflu față în față cu Sever Dron, component al echipei României despre care am citit în ziare, l-am văzut în jurnale. Acum este, într-o mică măsură, și la mâna mea, şi sunt hotărat în privința votului meu încă de la început.
Ce este prezentat aici ca fiind nuș` ce mare capăt de țară, la Cluj nici vorbă să fie de domeniul public. Zici la secretar că dai o bere și ăla vine la locul evenimentului cu bere cu carnetul completat la zi, cotizația trecută retro pe câți ani ai nevoie, un fleac, ciuruială la plezneală..
Da’ să nu ne pierdem șirul.
Sever Dron este rugat să povestească împrejurările în care presupune că și-a pierdut importantul carnet. Ce să zică, și el, acolo, că doară cine dintre noi știe în ce împrejurare își pierde cate ceva?
Călătorește mult, își răscolește de multe ori dulapul după una, alta, știe că niciun document nu se scoate din țară sub niciun motiv, carnetul acesta are regim de document secret, trebuie ținut acasă, la loc sigur. Ceea ce și crede că s-a întamplat, poate nici măcar nu-i pierdut, este doar rătăcit, dar și-a făcut datoria de membru utc, să aibă conștiința împăcată!
Băiatul ăsta era sincer, cu siguranță și-a pus la loc sigur carnetul, cu siguranță atât de secret este locul încat nici el nici nimeni să nu-l mai vadă vreodată! Îl citeam.
Era și el ca majoritatea dintre noi, ne cam pișam pe el carnet.
Ajungem la deliberări, ne dăm cu părerea, nu-i găsim vină dosebită, cineva îi sugerează să mai caute, i se dă o păsuire.
O pedeapsă, totuși, trebuie dată! Vorbim de o neglijență în administrarea unui document important, scăpare nu este !
Ce pedeapsă? Flotări? Genoflexiuni? Să stea pe porumb în colțul clasei? Să cânte imnul naţional?
Din păcate, de o bere nu putea fi vorba.
Soluția, cea salvatoare în fond, vine de la secretarul locotenent.
– Ce ar fi, ca pe post de sancțiune, să ne povestiți întâmplări din drumurile dumneavoastră? Știm că umblați în toată lumea, poate aveți ceva interesant.
Atmosfera se destinde, am scăpat de ceva măgărie gen mustrare, vot de blam etc, blablabla, personal sunt mare amator de jurnale de călătorie, suntem la căldurică, este din timpul alocat serviciului militar obligatoriu, doar să nu trecem cu mult peste ora cinei că popotarul ne ciupește la porții drept pedeapsă pentru întârziere, ce mai, sunt pregătit să ascult.
Trec clipe, delicventul își adună gandurile, selectează, se uită la auditoriu, oare ce ar prinde mai bine la acești răcani? Se hotărește, se așează mai temeinic pe scaun, se lasă pe spate, se destinde, zâmbește. Suntem ai lui. La mâna lui. La poveștile lui.
– Cred că o să vă placă. Două povești din India. Prima la New Delhi. Eram împreună cu Ion Țiriac, Ilie Năstase, și Petre Mărmureanu. Turneul de la New Delhi. Iarbă. Dimineață, în drum spre antrenament. La volanul unei mașini, pusă la dispoziție de ambasadă, Țiriac. Singurul cu permis de conducere international. Lângă el Năstase. Mărmureanu și cu mine, în spate. Drum aglomerat, circulație fără niciun Dumnezeu, mă scuzați (și se uită vinovat către secretar).
Acesta face semn că nu-i niciun dernanj. Continuă.
– În India nimeni nu respectă niciun semn de circulație, nicio regulă nu rămâne neîncălcată. Dacă semaforu’ apucă la roșu, toată lumea se aliniază pe o linie imaginară ca la startul de optsute plat! Toți vor să plece primii. Ăi din partea opusă, așijderea! Se face galben și toată lumea o ia din loc! Ăialalți nu au apucat să iasă din intersecție, noi toți intrăm, că nu se cade să stai, numai tu europeanul să respecți ceva. Te mâncă cei din urma ta. Cine scapă azi, mai are șanse să fie călcat și mâine de către cei din urmă!!
Și tot mergand așa, ajungem la un loc unde drumul se îngustează un pic, acolo și-a găsit un măgar de vacă să se așeze la rumegat. Toată circulația este oprită, văd doi polițiști fumând lângă stâlpul semaforului, impasibili, destinși, pe chipuri inocența unor copii de țâță. Restul mașinilor cu motoarele oprite, șoferii discută, citesc ziare, pe unul, un european, îl văd bărbierandu-se, scuteriștii o iau pe trotuare ocolind cât se poate, locul întâmplării, pietonii pe cărările lor, vânzători ambulanți îmbie pe cei involuntar staționați cu tradiționalul Chicken Kathi roll.
Stăm și noi, ce Doamne iartă-mă să facem, Țiriac se uită la ceas, – întârziem, doar atât spune, își roade colțul mustății. Mai trec câteva minute, tensiunea crește, ar cam trebui să ajungem, este antrenamentul oficial, după amiază intrăm în turneu.
Deodată, fără de veste, fără cel mai mic averisment, fără să fi putut anticipa evenimentele ce urmau să se prăvale peste noi, Năstase, că cine altul, înșfacă o rachetă aflată la picioarele lui, sare din mașină și se repede spre vacă! Spre vaca sfântă a indienilor. Spre vaca lor care are toate drepturile din lume să se așeze unde vrea, când vrea și să stea cât vrea. Poate mânca integral gardul viu de la palatul unui maharajah, poate să-și etaleze balega pe cel mai rafinat gazon englezesc îngrijit, udat, tuns zilnic de peste o sută de ani! Spre vaca asta se repede concetățeanul nostru bezmetic scăpat de sub control! Nu apucăm să ne dumirim, darămite să reacționăm, că un val uriaș negru mat, un Tsunami uman compact din care sticlesc mii de perechi de ochi negri încrustați în chipuri schimonoșite de o ură ancestrală împotriva a tot ce este străin, se repede asupra nefericitului de adolescent.
O clipă, atat îi trebuie lui Țiriac să reacționeze. Sare din mașină, îl apucă pe Ilie de braţ, îl bagă în mașină, sare la volan, portiera nu apucă să o închidă, întoarce mașina ca la raliu, băgat cărbuni, fumul lăsat de cauciucuri mai plutește multă vreme pe cerul teatrului de război, noi ne mai oprim în curtea ambasadei strigând militarului să nu mai deschidă nimănui pe ziua de azi! De antrenament, nici vorbă! Pe furiș, separați, cu patru taxiuri, pe patru trasee diferite am ajuns la terenuri, târziu spre capătul dupăamiezii!
Urmează o mica pauză, cineva ne aduce de la popotă Brifco și clătite rămase de la masa de prânz. Veșnic rămânea câte ceva, mereu unul sau altul dintre sportivi nu ajungea la masă și atunci la mila popotarului sau al sergentului de serviciu apucam la câte un supliment. Nu duceam lipsă de haleală, era bugăt, pot spune, dar delicatesurile nu erau chiar la îndemană mereu.
În aer plutea atmosfera de Decembrie, nu eram în locul în care te poți manifesta deschis, dar Crăciunul nu ți-l poate lua din suflet nimeni, niciodată, nicăieri.
Ne reluăm locurile pentru supliment, naratorul mai trage un gât de limonadă, își drege vocea, mai stă o clipă să se așeze liniștea, un calorifer întârzie și scoate niște parțuri de dilatație, povestea stă să-nceapă.
Bombay.
Alt turneu. Împreună cu Petre Mărmureanu.
-Amândoi trecusem de primul tur, a fos lejer, adversari începători, noi ne-am ales turneul cu riscuri minime, banii nu-s mulți, dar mai și rămâne ceva după scăderea cheltuielilor.
Seara ieșim la o bere, localuri sunt multe, dar puține organizate pentru standardele europene. Înainte de prima ieșire spre India un bun prieten, umblat bine în peninsula, mi-a ținut o mica lecție de igienă turistică.
“- Nu mânci, nu bei pe stradă și de ar fi să crăpi de foame! Nu intri în stabilimente neverificate de europeni! Aceștia, la rândul lor să fie de obarșie cât mai aproape de România, să semene cât de cât, standardele! Ai la tine întotdeauna o sticlă cu pălincă, rachiu, sau alcool cât mai concentrat! Cât de des poți te speli pe mâini cu alcoolul, iar după fiecare masă tragi un gât din sticlă! Dacă nu uiți, vei fi ferit de surprize!”
-Așa. Stăm noi cu Mărmureanu la o masă, Pub-ul este al unui englezoc care nu-și mai cunoaște originile, nu mai știe dacă întâi a fost englez apoi indian ori viceversa, călătorește des în Albion, are nevoie de produse din insulă altfel ar putea trage obloanele. Whiskey-ul nu poate fi din Spania, berea irlandeză este la mare căutare, pentru Pudding ai nevoie de laptele de pe pășunile Scoției!
Și stăm noi așe, sorbim Guinness-ul nostrum iar ochii ne umblă pe la niște mândre june însoțite de haidamaci pe măsura lor.
Ce ar fi să? Adică și noi? Da’, de unde?
Știm că stabilimentul e mare, săli multe, fumători, nefumători, ceainării, cafenele, ce mai, plecăm în prospecțiune. Și găsim două fete, stăteau la o masă mai ferită, ne cerem voie să ne așezăm, ușor surprinse acceptă, dar stinghereala e evidentă. Se uită des în jur, evident nu mai au stare, parcă ar vrea să dispară. Forțăm o conversație, se leagă greu, ne prezentăm, statusul nostru nu pare să le calmeze, se lasă greu abordate, le trec apele, ce mai, nu am început cu dreptul!
Le propunem o ieșire în altă parte, să mergem să bem ceva, să servim cina, să dansăm. Refuzul lor este categoric! Nu, și nu! Este inacceptabil! O fată din casta lor nu iese cu un bărbat decât după cununie! Nu și nu!
– Bine, atunci să mergem la un film toți patru!
– Nu și nu!
În disperare de cauză, le propunem să accepte biletele de film, ele se duc mâine, iar noi poimâine, astfel dispare aparența unui refuz categoric.
– Nu și nu!
Dacă suntem dispuși să le luăm de neveste situația s-ar putea schimba radical și să accepte cu bucurie ieșiri câte am vrea noi. De comun acord, Petre și cu mine nu ne doream mai multe ieșiri atunci, acolo, cu ele! Poate, altădată!
Good bye !
Aventură fără aventură ..