Un personaj al Clujului, Puiu Pașca. Și o poveste de demult

Despre Puiu Pașca s-ar putea scrie un roman. În jurul vieții lui s-au născut mii de povești. Unii spun că nu a lucrat niciodată, pe vremea lui Ceaușescu, ceea ce era o performanță. Alții spun că omul ăsta a fost un pocherist de clasă mondială. Alții cred că tocmai asta l-a distrus, că și-ar fi pierdut o casă frumoasă la cărți. Se vorbește că ar fi fost pasionat de numismatică. Așa cum se vorbește că a făcut pușcărie pe nedrept. Cert e că nu poate trece neobservat prin centrul Clujului. Îi place mai mult pe Napoca. Și pe la fostul Croco. El continuă să meargă la Croco să-și bea cafeaua și acum, chiar dacă doar balustrada aceea ne mai aduce aminte, nouă, de fosta cofetărie. Își ia o cafea de la tonomatele astea de tip nou și stă cu ea în față la Croco. Asta știe, asta face. Puiu nu cere bani decât de la prieteni. Și asta se întâmplă foarte rar.
Mai lunile trecute, fotoreporterul Tiberiu Matei a stat un pic mai mult de vorbă cu el. Iar Puiu i-a spus o poveste. Nu e cu morală, e doar o poveste. Poate doar cu un pic de farmec. Atât cât mai are Puiu Pașca.

Iată povestea, în tălmăcirea lui Tiberiu Matei (care s-a străduit, nu glumă; merită felicitat pentru felul în care a reușit să redea stilul lui Pașca de a vorbi).
Mai, am şi io o poveste, o țin în mine de mult, din timpuri ce nu se mai văd, din vremea când s-o întâmplat.

M-o dus vecinu’, director de școala nouă şi m-o așezat în prima bancă, lângă o fată la care m-am uitat doar peste o săptămână, când mi-o dat un măr.
Era clasa a noua; eram zurbagiu rău de tot si vecinu’ o zis că om mă face! Meream zilnic la școală; doar geanta mi-o duceam mai rar. Era a lu’ tata; mergea la serviciu cu ea; îşi ducea pita cu unsoare şi Sportul Popular. Uneori mă-ntreba dacă io n-am cărți de dus; îi ziceam că da; şi atunci o primeam în custodie, cum s-ar zice azi. Lizingu’ nu se inventase încă.

Aveam şi io ce băga în ea, pe lângă cele alea de-şi aveau locul demult. La Sportul mai adăugam L’Equipe, teneşii, treningu’ şi un pachet de cărți.

Filcai.

Sincer, nu aveam ambiții mari la școală. Să mă lase-n pace, să nu mă întrebe colegii de ce nu vin sau de ce plec, să nu-mi aducă nime’ temele, nici cărțile uitate în bancă.

În genere, toată lumea mă respecta. Colegii îmi dădeau din de-ale gurii lor; profesorii îşi luau cu greu inima în dinți să mă întrebe câte ceva; portarul îmi grijea de minge, ca nu se cădea s-o duc în clasă, că n-avea tata bani de geamuri toată ziua. Şi zilele treceau. Şi se apropie capătul trimestrului; tezele trebuiau date; o parte au trecut; urma aia de franceză.

Aici începeau lucrurile a se limpezi; doctrinar mă apropiam de maturitate; m-am trezit cu ambiții; pentru prima oara în viață începeam să pricep cum e sa vrei ceva, să-ţi dorești să fii cineva.

Citeam L’Equipe din clasa a șasea. Traduceam ce voiau mușchii mei; colegii citeau prin mine; eram un poliglot recunoscut! Nu mai zic de vorbitu’ în ungurește; băteam bășica, zilnic, cu Pista, Jozsi şi Sanyi, iar țigănește o rupeam, că toată ziua mă-njuram cu Shkutzi, băiatu’ cântărețului de la Opera.

Noa; io voiam notă mare la franceză că io știam franceza! Cu tovarășa nu eram în relații cordiale, da’ nici în cele mai bune! Vine ajunul tezei, îmi fac fițuici, mă asigur de trei greșeli; m-am antrenat pentru nota opt, în cel mai negru scenariu, de șapte. Dăm teza; trec trei zile; vine tovarășa; ne împarte lucrările corectate! Iau patru! Toată lucrarea cu roșu; se vede că a folosit stiloul colorat cu ochii închiși sau privind pe fereastră!

Îs distrus. Visele mele de preamărire s-or dus. Stau o clipă să mă arunc pe fereastră, să-i strâng de gât pe ăi de chicoteau de fericirea notelor primite; ce sa fac?

Ce-i de făcut? La noi în familie nu se purtau fineţuri că mă ceartă mama, ca mă bate tata, ca iau interdicție la meciuri, la televizor, la bătutu’ mingii în curtea lu’ Pisti Kovacs.

Da’ situația era mult mai alta. Mă luminez; o lupta-i viața; confisc câteva caiete de la ăi mai bucuroși, colega mea de bancă printre ei. Inspectez, citesc şi compar; e clar; dreptatea nu s-a parașutat pe strada mea! Mă duc la tovarășa; Încerc să-i captez atenția; mă ignora; se duce la o colegă în capătul clasei; nu mă vede. Mă-nvăluie o ceaţă roșie; se dărâmă lumea în mine; azi potul cel mare e la altu’. Urlu!

– Tuuuu! ‘Tuţi aia a mă-tii; am avut trei greșeli; de ce mi-ai dat patru?”

În clipa următoare zboară toate caietele mai devreme confiscate, zboară în toate direcțiile în care tovarășa încercă să se pituleze. Apare şi geanta lu’ tata cu tot conținutul levitând înspre ușa clasei. Acum judecând, a fost un moment chiar romantic. Revăd teneşii, L’Equipe, treningu’, pita de alaltăieri a lu’ tata, pachetul de cărți, toate coborând în picaj spre ușa de a cărei clanța tovarășa se agaţă cu multă graba!

Răspuns ioc; iese val vârtej din clasă; se lasă liniștea; doi păianjeni zumzăie în colţul clasei; colegii aveau de lucru cu unghiile, cu vârful pantofilor, cu caietele; profa revine cu vecinu’ meu, directoru’; sentința-i gata.

– Elev Puiu, ia-ţi geanta şi du-te acasă! Ești exmatriculat!

Elev Puiu, auzi la el! Mă știe de când m-am născut; toată viața am fost Puiu; azi îs „elev Puiu”! Mă lași?

Trec anii; mi-o crescut barba; nădragii scurți i-am schimbat cu lungi, tricoul cu cămeşa, pachetele de cărți cu altele, apoi şi pe alea cu altele; apoi au apărut astea mecanice!

În Cluju’ ăsta am două locuri sacre: bancomatu’ ăsta şi sala de-acolo. Daca ai cinci lei pe care nu știi cum să-i grijești, adă-mii mie! Ţi-i flenduresc eu.

Şi stau io așa, într-o zi, rezemat de bancomatu’ asta şi văd că de departe mă privește o doamna distinsa, eleganta, rafinata, nici în vârsta, nici adolescentă, mă rog, pe-acolo pe undeva, pe la mijloc. Mă privește, pare că i-o trecut ghezeşu’ prin faţă, parca-i sclipește ceva în colţul  ochilor, mă rog, pare că nu știu ce.

Vine mai aproape, se oprește la un metru, mă enervează deja, zâmbește un pic, pare o școlărita de clasa a noua când îl vede prima-ntâi pe Făt Frumos, mă-ntreabă:

– Esti Puiu?

Poti zice nu?

– Io-s.

– Nu mă recunoști. N-ai cum. Mă Puiule, tu știi că am plâns o săptămână după ce te-au dat afară, atunci, în clasa a noua?

Clipesc mărunt. Îmi vin chipuri, amintiri, voci. Da’ vin greu.

– Puiule, ai rămas un om liber! Poate singurul om liber pe care-l cunosc.

Pleacă.

Zâmbind?

Ce-i un om liber?

Mă, io nu am avut nimic, nu am nimic, n-o sa am, în vecii vecilor, nimic! Ce e aia „un om liber”? Am totuși ceva şi io nu știu? Dacă-i aşe, na mă, luați şi voi de la mine. Să aveți un pic de liber…

Se oprește, se uită spre undeva, îl mâncă după ceafă, se scărpina, răspunde la un salut, parca se afunda in apele altuia…

…Fata aia de mi-o dat un măr; în L’Equipe a văzut-o pe Iolanda Balaș pentru prima dată! În L’Equipe-ul meu!