Alexandra Cristina Bogdan și echipa ei de năzdrăvani
În Babeș (să nu mă tot corectați, cum că îi spune altfel, că noi așa îi spunem), pe pista de atletism, fiica decanului de la Facultatea de Sport, Alexandra, își desfășoară orele de atletism cu niște copii simpatici foc. Face asta de multă vreme. Le pune garduri, îi învață să alerge, să socializeze, și la sfîrșit le dă și bomboane. Unii copii sînt mai durdulii, dar asta nu contează. Sînt ore atît de atractive încît oricine își poate găsi locul. Alexandra poate fi considerată un reper al Babeșului, un „copil-ajuns-matur” al acestui parc. În care s-a antrenat, în care predă la facultate și unde, mai nou, se ocupă de acești copii…
Dar altceva v-am pregătit pentru azi, nu povestea Alexandrei…Îmi plac părinții. Întotdeauna acolo. Unii doar privesc, mai citind o carte sau doar adunîndu-și (sau, după caz, risipindu-și) gîndurile. Alții, și aici, nota bene, doar mămici, folosesc ora aceasta în care copiii lor sînt sub o atentă îndrumare altfel: aleargă și ele. Și, vă spun, pentru că le întîlnesc „la lucru”, pe alei, că aleargă, nu se joacă.
După o oră de alergare, fiecare cu provocările lui, mămicile și copiii lor se întîlnesc la o dușcă de apă de la țîșnitoare, se iau de mînă și pleacă acasă. Se aude, în urma lor: la tine cum a fost, greu? cîte ture ai făcut? dar auzi, mîine oare putem să mai stăm și la o înghețată?…
Mă bucur să văd că nimic din spiritul Babeșului nu s-a pierdut, chiar dacă au trecut anii peste el. Rămîne la fel de proaspăt și mereu în stare să formeze caractere puternice.
