Povestea fotbalului în sală VII. Galeria cu vedete

Ionel Banu, în acțiune: gol din plonjon (ca să nu ziceți că nu avem și faze spectaculoase).

Revenim la povestea fotbalului jucat în Sala Sporturilor Horia Demian, un fenomen pornit la mijlocul anilor 70 și continuat apoi timp de 40 de ani… Timp de aproape 25 de ani am avut onoarea să joc și eu acolo iar acum, împreună cu Ionel Banu (motorul acestei mișcări sportive) ne-am propus să facem aceste serial care, din cîte înțeleg, suscită un anumit interes nu numai pentru nostalgici ci chiar și pentru cei tineri.

În episodul de azi o să vorbim despre faptul că la fotbalul nostru de sală au participat și foști jucători ai celor două echipe clujene, Universitatea și CFR.

De la U îi amintim pe Dan Anca, Vasile Dobrău, Sorin Bagiu, Remus Vlad (antrenor la U), Tiberiu Porațchi, Ion Ciocan, Zsolt Muzsnay, Alpar Meszaros, Ovidiu Sabău și chiar și Puiu (care a jucat pînă la nivel de juniori mari), iar de la CFR au jucat în sală Augustin Țegean, Iosif Szoke, Mihai Pop, Sorin Corpodean, Sorin Vădana, Johnny Boca, Bela Bakos sau Man Dorin.

Puiu Banu își amintește: „Cînd CFR-ul a intrat în prima divizie, la începutul anilor 70, antrenorul lor, care jucase la U, dr. Constantin Rădulescu, a luat cu el și cîțiva jucători de la Universitatea, pentru a-și întări lotul: îmi amintesc de Petru Emil, Alexandru Vasile, frații Bretan (Marius și Sorin), Uțu Moldovan, Iosif Szoke și poate și alții…

Cum încă CFR-ul nu avea propriul stadion (n.r.inaugurat în 1973), ambele echipe jucau pe stadionul Ion Moina. Media de 10.000 de spectatori era aproximativ aceeași la meciurile ambelor echipe. Mai mult, îmi amintesc că atunci cînd juca U Cluj acasă, în tribune se numărau, printre spectatori, și jucători ai CFR-ului care din diverse motive, accidentări sau neconvocări, nu erau cu echipa lor în deplasare.

Dan Anca, de care ne este foarte dor.
Foto: arhiva Puiu Banu

Vă dați seam că un Țegean, de exemplu sau un Szoke-care a jucat cu U în cupele europene, nu puteau fi huduiți de către spectatori, dar asa functiona si in cazul altor jucatori, indiferent de calibrul lor. Lucrurile se desfășurau în mod identic și în cealaltă situație, cînd jucători de-ai Universității priveau din tribune meciurile CFR-ului. Ei erau prieteni, își aminteau chiar și cum adversari fiind, în teren, mai mergeau împreună la cîte un șpriț, la cîte o poveste, în timpul liber. Ei bine, ca să rezum, această situație s-a păstrat și la fotbalul nostru de sală, unde foști jucători de la U și de la CFR s-a întîmplat să joace împreună, cîteodată chiar în aceeași echipă. Așa a fost atunci”, și-a amintit Puiu Banu.

Ar fi nepotrivit ca eu să fac completări pe această temă și despre motivele pentru care acum nu mai stau la fel lucrurile (plus că fiecare epocă are farmecul ei). Oricum, sînt momente dintr-o eră revolută, fiecare dintre cele două grupări alerga oarecum pe culoare diferite. Cert e că atunci a fost într-un fel iar acum e în alt fel. Ceea ce ar fi de reținut (și asta în pofida unora care au inventat o rivalitate care, chipurile, ar fi fost dintotdeauna între cele două echipe) este faptul că nu exista nici un fel de concurență. De apariția ei s-au ocupat alții, mult mai tîrziu…

Eu o să vă spun în fugă două vorbe despre doi dintre protagoniștii de mai sus (că doar avem timp să vorbim despre toți, pe rînd…). Despre Anca și despre Țegean.

Augustin Țegean, într-un interviu luat de Ionel Banu pentru TVR (cred că a vorbit și despre fotbalul nostru…)
Foto: arhiva Ionel Banu

Practic lui Țegean nu îi puteai lua mingea de la picior. Nu știu cum făcea, împingea, proteja, oricum s-ar fi numit procedeul, de la picior nu i-o puteai lua. L-am prins pe Gusti în vremea cînd venea cu un brîu din acela din piele pe sub tricou (acum înțeleg pe propria mea piele ce boală perfidă e hernia de disc…), juca așa, legat, probabil îl durea în timpul săptămînii dar la joc trăgea de el fantastic. Fără să fie dur, era „țapăn” pe picioare și atunci, la peste 50 de ani (e momentul de care imi amintesc, cind avea peste 50 de ani…).

Dan Anca, la fel, beton. Te loveai de el și cădeai. Glumea pe teren și făcea „caterincă” în permanență. O dată i-am dat mingea printre picioare dar a întors faza și mi-a zis: „Mă, alt loc n-ai găsit? Driblează și tu pă lîngă om, nu-mi dai tu mie mingea printre picioare, da?” Sau, în careu, la cap: „Ce faci, sari cum mine la cap? Altă dată să-ți aduci scărița, să ajungi și tu la cîte o minge”…Dan Anca, o poveste continuă, mai ales la repriza a treia, asta dacă era în formă (pentru că nu întotdeauna avea chef de povești). Cîte nu ne-a povestit Dan Anca la berea de după…

După un fotbal din acesta „mai-cu-vedete”(mă refer la un meci cu mai mulți foști-fotbalști) îți bucurai sufletul. Auzeai la povești cît alții aud într-o viață. Desi pentru Puiu și pentru mine era oarecum și frustrant, pentru că poveștile acolo trebuiau să rămînă, în vestiar. Vă dați seama cîte mici sau mari lovituri de presă am fi putut da…Dar așa cum ei aveau încredere în noi, așa și noi…Am ținut poveștile pentru noi, și nu-mi pare rău. Oricum un jurnalist nu poate scrie articolul vieții decît o singură dată în viață, nu?

Dar hai, că mai vorbim. Ajunge pentru azi.

Ovidiu Blag

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia