O poză recentă cu Vasile Dobrău, antrenor cu rezultate foarte bune în Kuweit
Vasile Dobrău a ajuns la Universitatea Cluj la 26 de ani. Născut din părinţi ardeleni, el a cunoscut consacrarea la Dinamo Bucureşti și la echipa națională, după care, în anul 1979 a hotărât, în pofida repercusiunilor la care se expunea, materializate în aproape doi ani de suspendare, să continue fotbalul la „Universitatea” Cluj, unde devenise între timp student.
Dobrău a fost un fotbalist ale cărui principale repere, dacă este să le sintetizez, ar fi cam acestea:
- peste 250 de meciuri în Divizia A
- 15 goluri marcate în Divizia A
- 35 de partide disputate cu echipa naţională de juniori
- 15 partide cu lotul olimpic şi de tineret
- a jucat 7 meciuri sub culorile echipei naţionale de seniori a României
- de 4 ori campion naţional cu „Dinamo” Bucureşti în anii 1971, 1973, 1975 şi 1977, coleg de echipă cu C. Dinu, S.Gabriel, Deleanu, Cheran, Nunweiller VI, Al. Moldovan, Dumitrache, Lucescu, I. Marin, Custov, Dudu Georgescu, I. Moldovan
Cînd l-am văzut pe Dobrău pe terenul din Sala Sporturilor Horia Demian cîteva dintre momentele acestea mi-au revenit în minte, mai ales că știam de un meci al lui Dinamo cu Real Madrid, de prin 1975 cînd românii au și învins cu 1-0 în turul 1 al Cupei Campionilor Europeni și de un altul cînd Dinamo a remizat cu AC Milan și Dobrău îl avea adversar direct pe Fabio Capello.
Din fericire am constatat că vom fi coechipieri, și așa am rămas pe toată perioada acestor zeci de ani cît a durat pentru mine mișcarea sportivă de la sală, fotbalul acesta amical.
Nici nu știu, de fapt, dacă nu ar fi fost mai bine să fim adversari, pentru că în calitatea asta de coechipieri am fost ținta lui predilectă, expresia pe care am auzit-o cel mai mult fiind „hai, aleargă mai mult, că tu ești cel mai tînăr de aici”…
Sigur, acum glumim pe seama acelor chestiuni, dar țin minte că mă cam ofticam pe atunci…
Inventivitatea suporterilor de la Dinamo, în anul 1977.
Oricum, Dobrău a completat în mod fericit o listă de jucători adevărați care s-au perindat de-a lungul vremii pe la fotbalul nostru de sală. Mai mult, se poate spune că era o prezență „clasică”, pentru că n-ar fi ratat pentru nimic în lume întîlnirile noastre (bine, de cîteva ori a primit angajamente de antrenor la care nu putea renunța, dar imediat ce prindea ocazia, revenea cu plăcere printre noi). Atingerile lui îmbînzeau mingea, viziunea lui în ceea ce privește jocul era una evidentă (culmea, asta însemnînd simplificarea jocului, nu complicarea lui, pasele din aproape în aproape și preocuparea pentru rezolvări logice ale fazelor). De la el și de la ceilalți fotbaliști profesioniști (pe care i-am mai amintit aici) am prins și noi mult mai multă substanță în joc, diferențele dintre exprimările noastre de pe teren și cele ale lor fiind uneori neglijabile, nesemnificative.
Cu Dobrău printre titularii de drept s-au întîmplat și cîteva întîlniri în afara terenului, să le spunem dezbateri „tehnico-tactice” (cunoscute mai mult sub denumirea de repriza a treia), rămase și ele în memoria colectivă drept unele foarte…utile.
Am jucat și tenis împreună, destul de mult, dar nu pot să vă dau mai multe detalii, respectiv date statistice, pentru că mă enervez din nou…
Acum Dobrău, împreună cu Ion Marin (antrenor principal), Ionel Colonel și Leontin Toader formează un staff de mare succes în Kuweit, țară în care au reușit să cucerească mai multe trofee, printre care și campionatul.
Am amînat întîlnirea…voastră cu el așteptînd ca omul să se întoarcă în țară, să-l puteți întîlni sau felicita personal. Și cum acum cîteva zile m-a sunat și mi-a spus că a sosit în Cluj, în vacanță, am hotărît să dau drumul acestui…episod.
