Mihai Silvășan, un luptător prin definiție.
Foto: stiridesport.ro
Mihai Silvășan este genul de om care nu poate atrage antipatii. Nu am auzit niciodată pe cineva vorbindu-l de rău. Și asta pentru că e un tip de caracter. Baschetul românesc va fi cu siguranță mai sărac după plecarea lui dar amintirea entuziasmului cu care juca ne va însoți mereu. În aceste momente e bine însă și să reflectăm la „marile servicii” pe care ți le aduce sportul de înalt nivel și să citim împreună o sinteză a chinurilor prin care a trecut acest brav sportiv din cauza unei păcătoase hernii de disc. Povestea e rezumată în cîteva fraze rostite de Silvă într-un interviu mai amplu apărut pe site-ul oficial al clubului clujean:
„Am fost accidentat devreme, la 22 de ani. O sa imi ramana in minte toata viata momentul in care doctorul mi-a citit RMN-ul, si astazi, dupa opt ani, imi aduc aminte cu emotie. Mi-a spus ca trebuie sa ma apuc de altceva, ca nu mai pot sa joc baschet si mi-au dat lacrimile. Am inceput sa plang… Eram cu tatal meu, el nu stia ce se intampla, a fost un moment trist. Am avut atunci doua hernii, una la care a trebuit sa ma operez si una mai mica, se mai putea juca cu ea, insa dupa cinci ani a trebuit sa o operez si pe aceasta. La prima operatie, eram intr-un moment chiar bun al carierei, tocmai ii eliminasem pe cei de la Sibiu, toata lumea isi aminteste cosul acela din ultimele secunde din semifinale, am jucat in cupele europene, dar cand te astepti mai putin, vine cate o lovitura din asta… Nu avem ce face, in viata unui sportiv de performanta se intampla asemenea lucruri. Ce a fost mai trist a fost ca, dupa ce am incercat prima data trei luni fara operatie, nu m-am putut recupera, a trebuit operata hernia, am stat trei luni si, dupa ce am inceput sa ma antrenez mi-a aparut o durere la genunchi. Dupa control, am aflat ca aveam un chist sinovial, inca o operatie si inca doua luni pe tusa, am stat opt luni fara baschet. Perioada de recuperare e crunta, zi de zi faci ore intregi aceleasi exercitii, insa nu ai de ales” (tot interviul, unul foarte consistent, il aveti aici).
Cîți oare dintre sportivii la care ne uităm cu atît de multă admirație și respect nu sînt și ei măcinați de accidentări sîcîitoare, de dureri care-și arată colții cînd le e lumea mai dragă? Cu atît mai mult, probabil, ar trebui să privim cu mai multă îngăduință și înspre ratările lor, nu doar să le aplaudăm reușitele.
Mihai Silvășan a fost tipul de sportiv exemplar, unul care a strîns din dinți și unul pentru care oponeneții i-au fost parteneri de întrecere și doar boala i-a fost cu adevărat adversar.
Poate de aceea a strîns în jur atît de mulți prieteni: pentru că a știut să respecte.
Îi mulțumim.
