Foto: stiridesport.ro
Vîntul rece care mușca din urechile celor ce-au venit să-i vadă pe puștii Universității mai aducea, din cînd în cînd, pentru cele mai ascuțite dintre ele, vorbe din trecut: „Hai, țînțare, aleargă, banii-s în iarbă!” Sigur, banii nu prea mai sînt pe nicăieri dar de alergat au alergat „țînțarii”. Exact ca-n viața lui reală, cînd Dan Anca a fost mantaua de vreme rea, așa s-a întîmplat și-acum, în vremuri tulburi pentru U, cînd Baza „Dan Anca” a însemnat „rezolvarea” unei situații complicate.
Nu-i loc de „partea sportivă” la U Cluj. Nu-ți vine să faci nici socoteli nici pronosticuri. Nu-și au rostul calculele cînd problema se pune în termeni mult mai duri.
Și-atunci, în fotbal, ca în viață, îți rămîn amintirile. Ele sînt cele care înseamnă cu adevărat ceva, pentru că prezentul este trist și viitorul incert. Amintirile sînt cele care rămîn, cele care nu pleacă nicăieri. Ele nu se grăbesc și nu te trădează.
Iar felul în care s-au legat lucrurile, întîmplător sau nu (asta nici nu mai contează), ne-a adus aminte de Dan Anca. Și parcă-l și vedeam cum, la pauză, își aprindea una dintre țigările lui negre, încercînd soluții pentru repriza a doua.
U Cluj a jucat la Sibiu, c-a fost război, la Alba, Mediaș sau Turda că n-a avut stadion, ba de curînd chiar și la Jucu.
Dar peste tot pe unde a jucat a fost vegheată, de Sus, de către cineva.
Nu știm dacă asta ajunge, în ziua de astăzi, dar nu-i nici puțin lucru.
