Am fost la un concert de vis, la Filarmonica din București. Cu Dan Grigore solist, cîntînd Schumann. Și am văzut de aproape și un dirijor excentric precum Misha Katz. Nu facem aici cronica unui concert dar cred că putem aduce un elogiu artei pure, de care ne putem apropia și noi, măcar din cînd în cînd, cu puțin noroc. Vorbind în continuare tot despre noi, nu despre alții, am îndrăzni să spunem că lucrurile normale ni se par nemaipomenite în ultima vreme, ceea ce ne poate duce cu gîndul la cît de mult timp ne iau altele…
La Filarmonica din București parcă pășești într-un alt secol. Unul mai liniștit, mai așezat, mai luminos și poate chiar mai… luminat.
Forfota îmi aducea aminte de anii de liceu de muzică, atunci cînd obligați fiind să participăm în fiecare zi de vineri la concert noi ne mai gîndeam și s-o tulim de-acolo…Și foiala aceea de pe vremuri ne ajuta, pentru că nu se putea vedea prea bine cine vine și cine se pregătește să plece.
Dar cine ar fi nebunul care și-ar dori să plece de la un concert în care solist e Dan Grigore?
Am observat cu plăcere că un procent pe care eu l-am estimat la 95 la sută dintre spectatori erau obișnuiți ai filarmonicii. Se vedea asta după faptul că au sosit acolo cu 30 de minute înainte de începerea concertului, după dezinvoltura cu care se mișcau, inclusiv la garderobă, semn că fiecare știa cît de important e fiecare minut în plus pe care îl petrec în sală.
N-o să copiem aici nimic din programul concertului dar o să dăm un link înspre adevărul.ro, acolo unde Simona Chițan prefața evenimentul ce a avut loc în 9 și 10 februarie, aici. Ca să cunoașteți sau să vă re-familiarizați cu…personajele.
Noi ne rezumăm a spune că o astfel de seară, în care reușești să te desprinzi de cotidian sau de gîndurile tale care te macină sau cu care te-ai obișnuit și cu care te-ai împrietenit atît de mult încît te-ai și plictisit, nu îți poate cădea decît foarte bine.
O seară în care te întrebi cînd o fi ajuns Dan Grigore la 73 de ani?
O seară în care te întrebi de ce oare să te privezi de astfel de plăceri, de bucuria simplă de a asculta muzică, oricare ar fi aceea?
O seară în care te minți frumos spunînd că da, asta o să faci de-acum, o să îți reînnoiești abonamentul la filarmonică, o să ieși mai mult, o să înveți din nou numele celor ce compun orchestra, și altele, cîte altele nu-ți spui…
O seară în care uiți de tine, hăituitul, și-ți vine să-ți iei o casă la țară, să stai pe un deal sau pe-o vale și să iei toate vinilurile pe care le ai de la bunici și să le asculți iar și iar, pînă la capăt…
Și cînd te mai trezeai din toate visele astea se făcea că Dan Grigore era aplaudat a treia oară consecutiv, la scenă deschisă, și alegea să cînte, la al treilea bis, ce credeți? Un tango scris de un compozitor…brazilian.
Da.
Dan Grigore, tango.
Iar pe drum auzeai iar și iar pianul.
Și ziua asta trecea, și venea din nou una obișnuită, în care timpul trecea, și-atît.
