În ultimii ani am scris despre cîțiva dintre arbitrii de tenis care au oficiat la Cluj, dintre ei amintindu-i aici pe Pascal Maria, Carlos Ramos și pe românii Mihaela Testiban, Vlad Zdrențu și Sergiu Vladu. Azi, și pentru că e ziua lui de naștere, vă oferim un material despre Lucian Stănciulescu, prezent recent la meciul de Cupa Davis dintre România și Maroc, care a avut loc la început de aprilie la Cluj. Veți descoperi un arbitru ce visează departe și care, atunci cînd își caută momentele de liniște, le găsește în operă, de care este cu adevărat pasionat.
Lucian Stănciulescu este arbitru bronze badge din 2008, a fost arbitru de linie și de scaun la turneele de Grand Slam (în calificări, la seniori, precum și în probele juniorilor). A participat și la Jocurile Olimpice, în ediția din 2008. În meciurile de Cupa Davis are o prezență în prima grupă, o alta în grupa a treia și două în grupa a doua mondială. A fost arbitru de scaun desemnat la două ediții ale turneului WTA de la București, cu prezențe la turneele ATP de la Geneva, Gstaad, Budapesta, Halle, Valencia, Sydney și la cele challenger din Vietnam, Hong Kong, Suedia, Franța, Italia sau Australia.
-Lucian, ai ales arbitrajul pentru că…
-Pentru că am realizat că jucînd tenis nu pot ajunge prea departe. Și-atunci trebuia să mă decid între antrenor și arbitru. Am ales arbitrajul pentru că am simțit dintotdeauna că aici pot să mă consacru, că pot fi bun.
-Ce înseamnă să fii bun în arbitraj?
-Trebuie să fii discret, să nu devii tu protagonistul meciului, dar în același timp să fii ferm, să vezi bine mingea, să știi să decizi în fracțiuni de secundă, să cunoști perfect regulamentul și să fii capabil să îl și aplici.
-În meciurile lungi presupun că intervin problemele…Care sunt acestea?
-Sigur, într-un meci de 5 ore, de exemplu, se prea poate ca oboseala să își spună cuvîntul. Să îți fugă mintea la altceva, să îți scadă concentrarea. Dar diferența dintre un arbitru mediu și unul bun o face tocmai puterea de a reintra în meci, dacă nu chiar aceea de a rămîne permanent focusat pe acesta.
-Și-atunci, ce înseamnă să fii foarte bun în arbitraj, în opinia ta?
-Cea mai importantă armă a unui arbitru bun o reprezintă comunicarea. Știința ei te ajută mai ales atunci cînd arbitrezi meciuri mai tensionate, care implică un consum nervos mai mare din partea tuturor. Atunci, dacă stăpînești toate cele pomenite anterior, comunicarea poate deveni cea care face diferența calitativă între un arbitru bun și unul foarte bun. Sigur că, în rest, pregătirea continuă, documentarea, studiul, analizele de meciuri, sunt toate apanajul unui bun arbitru. Oricum, faptul că tu decizi, poate chiar soarta unui meci, trebuie să îți dea o mare responsabilitate.
-În afară de tensiuni, de frămîntări, de concentrare sau oboseală, există lucrurile foarte plăcute pe care le aduce calitatea de arbitru. Care sunt acelea, pentru tine?
-Nu aș fi crezut, de exemplu, că voi ajunge în Australia, China, Japonia sau Nigeria, locuri în care altfel, ca turist, e mult mai greu să ajungi. Iată însă că prin tenis aceste lucruri le-am putut atinge și asta poate reprezenta, cu siguranță, partea despre care ai vorbit. Întotdeauna mă consider un norocos din acest punct de vedere, că pot vedea atîtea lucruri minunate. Și, pe măsură ce trece timpul și capeți experiență și pe aceste planuri, înveți să folosești la maximum puținul timp liber din turnee și să vezi sau să înțelegi cît mai multe din locurile și din valorile culturale ale acestora.

Foto: Cristian Cosma
De la stînga la dreapta: Vlad Zdrențu, Massimo Morelli și Lucian Stănciulescu, la Cluj, Davis Cup România-Maroc
-Unii spun că arbitrii români, atunci cînd arbitrează jucători români și sunt supervizați de un străin încearcă să impresioneze dînd intenționat decizii în defavoarea jucătorilor autohtoni. Ce crezi despre asta?
-Cred că un supervizor de aceea este în acestă postură, pentru că are experiența necesară pentru a judeca drept prestația arbitrului și nu se lasă influențat de astfel de proceduri. Pot spune doar că atunci cînd sunt în astfel de situații eu îmi văd de linia mea, aceea a imparțialității.
-Cum procedezi tu, un călător prin definiție, profesionist cum ar veni, atunci cînd trebuie să călătorești în vacanțe?
-Mă las pe mîna soției mele. Ea alege locurile de vacanță. Și-atunci, chiar dacă eu am mai fost în acele destinații anterior, mă știu bucura de ele. Respectiv mă bucur că sunt cu soția mea acolo, asta e de fapt adevărata bucurie.
-Pasiunea ta numărul unu este…
-Opera. Sunt meloman profesionist, cum ar veni. Am moștenit dragostea pentru operă de la mama și e una dintre cele mai mari plăceri ale vieții mele. Nu pierd ocazia de a merge la operă nici cînd sunt acasă, la București, nici cînd prin vreun spectacol de operă în străinătate, fie în turnee fie în ieșiri pe care le organizăm doar pentru asta…Iar opera mea preferată este Madama Butterfly, de Giacomo Puccini.
-Iar visul tău profesional este…
-Să ajung să arbitrez în scaun la turneele de Grand Slam, pe tabloul principal și la Cupa Davis în Grupa Mondială. Asta înseamnă să iau insigna de argint.
-Arbitrul tău preferat este…
-Steve Ulrich, cel care a fost, în opinia mea, un arbitru excepțional.
-Și, în fine, dorința ta în ceea ce privește arbitrajul românesc ar fi…
-Mi-aș dori ca tinerii de 17-18 ani de la noi să facă pasul înspre arbitraj. E un domeniu unde este nevoie de tinerețea lor și dacă ar fi să le deschid apetitul le-aș spune că ar păși astfel într-o lume fascinantă, plină de întîmplări, poate și de neprevăzut, dar o lume plină de satisfacții.