M-am întîlnit ieri cu un amic, în zona Hașdeu. A fost ceva practic, tehnic cum ar veni. Nimic n-ar fi prevestit moliciunea ce m-a cuprins mai apoi, dîndu-mi seama că parcurg, la coborîre, o parte importantă a copilăriei mele.
Coboram niște scări dar de fapt simțeam cum urcă în mine ceva. A trebuit să mă opresc, de-a dreptul, ca să-mi dau seama ce mi se întîmplă.
Și-am realizat ce era.
Era emoția.
Emoția că parcurg din greșeală un drum pe care l-am bătut de mii de ori în copilărie. Eram acum pe teritoriul căruia noi, copiii de-atunci îi spuneam „la studenți”.
Să vă spun cum suna o propoziția care îngloba și acest ” la studenți”.
Te întrebau ai tăi: pe unde ai venit acasă?
Și tu spuneai: pe la studenți. Asta însemna că de jos, din Piața Păcii, în loc s-o iei pe Republicii sau pe Babeș o luai pe Clinicilor, urcai pe limba aceea asfaltată, ajungeai la fostul Muzeu de Speologie, urcai scările acelea, ajungeai pe aleile paralele de sus, săreai gardul, o luai prin grădină și ajungeai la casa de de pe Ciprian Porumbescu.
Sau:
-Unde mergeți să vă jucați?
-La studenți, venea răspunsul, și asta însemna fie că jucai tenis cu piciorul pe acele alei de care vă vorbeam, fie coborai scările acestea pentru un fotbal nimicitor în partea de jos a complexului studențesc, fie făceai catralioane de drumuri cu bicicleta în josul și-n susul acelor scări, pe părțile laterale.
Acum priveam și-mi dădeam seama că de fapt, cu toate copilăriile din capul meu, nimic nu s-a schimbat, de fapt. Studenții de azi, ca și cei de ieri și dintotdeauna care au locuit sau locuiesc aici nu pot fi decît privilegiați. Nu știu cum sunt condițiile din cămine, nu știam nici pe atunci, dar locul…Locul e minunat, cu atîtea verdeață…
Acum priveam de jur împrejur și-mi venea să mă așez acolo, undeva, pe iarbă, și să nu mai plec.
Și nici n-am plecat de fapt de-acolo, pe tot parcursul zilei de ieri, cu gîndul, desigur. El nu se lăsa dus de-acolo, din locul acela perfect, chiar dacă eu am mai făcut mulți pași în alte direcții.
