Să ne aducem aminte puțin de marele om Neluță Bânda. Sportiv, antrenor, conducător, prieten înainte de toate, acest adevărat personaj și-a pus amprenta marcant pe istoria Universității Cluj.
„Hai, Ovidiu, să mai mergem o staţie”…
Cu Neluţă ne ştiam deja bine. Jucasem fotbal împreună, mâncasem de multe ori împreună la club, pe Pavlov, alături de zeci sau poate sute de oameni de‑a lungul timpului: cu Călin Tomuţa, cu Ovi Pintea (Şarpele), cu Şono Dezmeri, Dan Canada, Nicu Morărescu, Puiu Banu, Ţucu Vanea, Sandu Columban şi câţi nu s‑au mai perindat pe acolo… Neluţă, apropo de mâncare, bucătăresele pot depune mărturie dacă nu credeţi, se întâmpla să mănânce şi câte 4‑5 ciorbe de burtă la câte o masă…
Mai o bere, poate mai multe, poveşti neterminate niciodată, planuri, proiecte, nici nu mai are sens să ne amintim dacă au fost sau nu vreodată terminate…
Când cu interviul, era deja imobilizat în căruciorul cu rotile, i se amputase un picior. Primise o garsonieră în Babeş, chiar în corpul de clădire unde funcţionează şi acum o cantină. Primise pentru că cedase, la rândul său, apartamentul din Plopilor uneia dintre sportivele sale.
Ei bine, aici, la parterul garsonierei lui s‑au născut poveştile noastre din seria Supercampionilor. El, elegant, pentru că era cam deranj în casă, mi‑a propus următorul aranjament:
– Ovidiu, îţi scot un scaun în exterior iar eu stau pe interior. Pervazul îl folosim pentru a sprijini berile. Pe care o să te rog să mergi să le cumperi. Să zicem 4, pentru început, dar vezi să fie reci…
Şi mergeam la buticul din apropiere şi mă executam. Dacă se întâmpla să le terminăm, el adăuga:
– Ovidiu, hai să mai mergem o staţie, ce zici?
Ne întorceam la firul povestirii, şi în felul său, molcom, reîncepea şi îşi continua poveştile fascinante.
Trăgeam câte o duşcă de bere, fumam câte o ţigară, el vorbea şi eu scriam. El avea un fel special de a trage şi de timp: cam aşa, după vreo trei ore, îmi zicea: hai să mai lăsăm şi pe data viitoare, să ne mai putem întâlni la o bere, ce zici?
Şi uite aşa, cred că întâlnirile cu Neluţă pentru conturarea acestui material au fost printre cele mai lungi. Dar şi cele mai plăcute.
… în Parcul Babeş, la începutul
anilor 2001, în faţa a patru beri…
Lumea văzută prin ochii fileului
Figură reprezentativă pentru voleiul clujean, maestrul emerit al sportului prof. Ion Bânda s‑a bucurat de o notorietate aparte în lumea iubitorilor de sport. Prin întreaga activitate pe care a desfăşurat‑o de‑a lungul timpului în oraşul nostru şi‑a câştigat stima, respectul şi admiraţia din partea tuturor. Numele său este indisolubil legat de Clubul Universitatea, pe care l‑a servit cu un devotament ieşit din comun. Profesorul Ion Bânda a fost un personaj fascinant, o adevărată enciclopedie în materie de volei, un om care a fost mentorul a generaţii întregi de sportivi. În afara pregătirii specifice, el s‑a apropiat şi de sufletul jucătorilor, aceştia păstrând şi azi recunoştinţă pentru cel care le‑a fost, în afară de un antrenor ideal, un al doilea părinte. Pentru tot ce a făcut pentru sportul clujean, Ion Bânda ar merita de sute de ori mai multă preţuire decât încercăm noi să îi arătăm prin materialul de faţă…
Primii pași în sport…
I.B.: Copilăria mea a fost marcată din primii ani de gustul pentru sport, un aport esenţial avându‑l tatăl meu, care mi‑a insuflat dragostea pentru mişcare în general. Dânsul era în acea vreme preşedintele A.S. ”Aripile” C.F.R. Braşov, având o activitate bogată pe tărâm sportiv. Am început să practic fotbalul, dar fără tragere de inimă. Am activat apoi, timp de 4 ani, ca „pitic” la clubul de ciclism din Braşov, pentru acest sport făcând o adevărată pasiune. Într‑una din expediţiile de cicloturism pe care le făceam adesea am cam întins coarda, deplasându‑mă la peste 60 de km de Braşov, la Poiana Narciselor, mânat de cele mai bune intenţii, acelea de a‑i aduce mamei mele (la care ţineam enorm) un buchet imens de narcise. Pentru că această „ieşire” a durat cam mult, la sosire am avut surpriza să fiu întâmpinat de mama, care aflând de la ce distanţă provin florile mi‑a interzis categoric să mai practic acest sport, pe care l‑a considerat mult prea riscant. Astfel s‑a încheiat scurta mea aventură pe două roţi.
La liceu s‑a creat o conjunctură care s‑a dovedit apoi a fi decisivă în ceea ce priveşte alegerea sportului care mi se potrivea cel mai bine: prof. Papuc, a cărui activitate prodigioasă în munca la echipele de volei fete era unanim recunoscută, s‑a hotărât să înfiinţeze şi o grupă de băieţi. Am fost selecţionat în această grupă, cu care mai târziu aveam să ne clasăm pe locul 3 la Campionatul Naţional de juniori. În 1960, la absolvirea liceului, eram pregătit să dau admitere la IEFS Bucureşti, urmând să evoluez pentru Clubul „Rapid”, unul dintre cele mai puternice din ţară la acea dată. Dar în acel an „Poli” Braşov a promovat în Divizia A şi era în căutare de jucători tineri şi valoroşi, astfel că am fost reperat. Părinţilor mei li s‑a făcut propunerea ca în schimbul acordului lor eu să evoluez la „Poli”, să mi se ofere un „ajutor” la examenul de admitere la facultate. Ai mei au cedat, am reuşit la probele scrise, dar am „căzut” la oral (probabil cei care trebuiau să mă ajute erau liberi în acea zi). În urma eşecului eram uşor dezorientat, neştiind prea bine ce îmi va rezerva destinul. Norocul meu s‑a chemat Victor Fulger (antrenorul de atunci al Universităţii Cluj), care m‑a remarcat la un turneu. Acesta m‑a selecţionat în lotul clujean, urmând ca partea cu studiile să fie rezolvată prin înscrierea mea la o şcoală tehnică, asta mai mult ca să „fentez” armata. În 1962 am absolvit această şcoală cu aceeaşi „plăcere” cu care am început‑o.
În plan sportiv, însă, am trăit bucuria de a juca volei într‑un oraş minunat, având coechipieri de excepţie, toţi unul şi unul. Îi amintesc aici pe Gabriel Cherebeţiu, Gheorghe Ferariu, Nicolae Bărbuţă, Jean Dăbală, „Piţi” Datu, Francisc Sido. Din 1962, la această echipă este promovat antrenor dl Constantin Bengeanu, care obţinuse rezultate notabile, ani la rândul, cu băieţii săi de la Liceul „Nicolae Bălcescu”. Acest distins domn mi‑a acordat şi atunci, şi mai târziu (spre apusul carierei mele) toată încrederea sa. Multe din succesele mele se datorează acestui om deosebit, cu care am colaborat întotdeauna cu mare plăcere, existând între noi un respect reciproc ce nu s‑a alterat în timp, ba dimpotrivă. Cu această echipă am reuşit să ne menţinem în „A”, cochetând mereu cu podiumul însă fără să obţinem rezultate notabile. Pe acea vreme „Rapid”, „Dinamo” şi „Steaua” deţineau monopolul în voleiul românesc, constituind un „triunghi” imbatabil.
Steaua, eterna tentaţie….
În 1965, „Steaua” şi‑a trimis primii spioni cu misiunea de a mă ademeni în Capitală. Am stat ascuns la cabana din Parcul „Babeş”, dar am fost deconspirat de către Gh. Plăcintaru (atlet clujean care făcea armata la „Steaua”). Acesta m‑a „trădat”, ştiind de ascunzătoarea mea de la tatăl său, care era administratorul parcului. Luat cu japca, am ajuns după o lună „tov. sergent major” şi sufeream cumplit. Dar lucrurile nu au fost atât de dramatice pe cât le‑am anticipat eu. La „Steaua” am găsit un colectiv excepţional, cu o serie de sportivi foarte buni, precum Dorin Porojnicu, Gyula Bartha, Marius Iorga, Marian Stamate (azi un reputat arbitru internaţional), Guenther Cristiani, Martin Rauh, antrenor fiind dl. Tănase. Cu această echipă, în care m‑am integrat rapid, am reuşit să câştigăm patru ediţii consecutive ale campionatului, întrerupând astfel supremaţia ce părea eternă a „duetului” Dinamo ‑ Rapid”.
În 1967, ca un fapt inedit, îmi amintesc că s‑a ajuns la situaţia ciudată ca în finala Cupei Campionilor Europeni să se întâlnească Dinamo şi Rapid, prima în calitate de campioană naţională a sezonului anterior, iar a doua în cea de campioană „en‑titre” a competiţiei europene. Culmea este că la ora meciului aceste două echipe erau clasate pe locurile 2 şi 3 în campionatul proaspăt încheiat. Astfel că noi, campionii „la zi” cu „Steaua”, am urmărit din tribună o finală care decidea cea mai bună din Europa dintre două echipe pe care le învinsesem de patru ori în acel sezon. Vă puteţi da seama ce valoare avea voleiul românesc la acea vreme.
La „Steaua” antrenamentele erau conduse de către dl Tănase în cele mai mici amănunte. Ca să compensăm handicapul unei talii inferioare în comparaţie cu cea a principalilor adversari am pus la punct o varietate de combinaţii pe atac adesea năucitoare. Capitolul „serviciu” era exersat într‑un mod cu totul original: profesorul Tănase îşi punea ceasul de mână în terenul de ţintă, marcând astfel locul unde ar trebui să ajungă mingea. Ne îndemna efectiv să‑i spargem ceasul, atât de fanatic era în ceea ce priveşte pregătirea. Bineînţeles că s‑au pus nenumărate pariuri pe această temă, toate pierdute de noi, jucătorii, care invocam mereu drept scuză faptul că i‑am cruţat bunătate de ceas.
În 1966, am fost cooptat în lotul naţional care făcea deplasarea în Cehia la turneul final al Campionatului European. Aici am avut mai mult statut de rezervă, echipa obţinând locul 5. Considerat un semi‑eşec de către antrenori, aceştia au decis ca, în turneul care s‑a desfăşurat peste câteva luni în Franţa, titularii să fie înlocuiţi de către rezerve. Culmea este că în faţa unor adversari redutabili am câştigat toate meciurile acelui turneu, noi, rezervele, demonstrând că aveam valoare.
Anul 1967, fiind unul preolimpic, pregătirea la lotul naţional a durat şapte luni, punctată de o serie de turnee puternice, în care ne‑am demonstrat valoarea. Îmi aduc aminte că am învins Polonia de 4 ori din 4 meciuri disputate la Olimpiada din Mexic 1968, Polonia fiind apoi medaliată cu „bronz”. Emil Ghibu, ministrul Sportului de pe atunci, a avut însă un argument „beton” pentru neparticiparea voleiului la olimpiadă: el a spus că mai bine se trimit 15 sportivi la probe individuale, care vor obţine 15 medalii, decât o echipă care nu va face faţă competiţiei. Regretul meu a fost imens, dezamăgirea pentru ratarea unei astfel de ocazii de afirmare marcându‑mă mult timp. Visul oricărui sportiv este cel de a participa la această competiţie majoră, iar când el se frânge din motive independente de voinţa lui, gustul nereuşitei este cu atât mai amar. Cum puteam continua tradiţia României în acest sport (ţara noastră a fost campioană europeană şi vicecampioană mondială), dacă nu eram lăsaţi să o facem chiar de către ai noştri?
Și iar și iar cu Steaua…
M‑am întors în mijlocul colectivului de la „Steaua” ca la o oază. Aici atmosfera era foarte bună, munca de la antrenamente fiind plăcută, cu toată rigoarea ei. Pe lângă relaţiile bune dintre voleibalişti, componenţii acestui club eram cu toţii foarte solidari. Ne urmăream unii celorlalţi evoluţiile, încurajându‑ne reciproc, indiferent de sporturile pe care le practicam. Nu am lipsit, de exemplu, de la niciun meci disputat de Ilie Năstase în Capitală, legând cu el o prietenie care durează şi în ziua de azi.
Fiind un iubitor al spectacolelor artistice, am frecventat mereu teatrele bucureştene. Am amintiri frumoase legate de mari actori, precum Nicu Constantin, Alexandru Lulescu, Alexandru Arşinel, Silviu Stănculescu, de compozitorul Horia Moculescu, cu care am petrecut clipe de neuitat. Ţin minte că într‑un an m‑au luat cu ei într‑un turneu la Vălenii de Munte. Stroe (“jumătatea” din celebrul cuplu Stroe şi Vasilache) era protagonistul unui moment umoristic în care primea una dintre replici de la un tip robust care întruchipa un judoka. Acesta din urmă avea doar atât de spus: „centura neagră”. Eu având calităţile fizice pentru acest rol am fost chiar propus să‑l înlocuiesc pe bietul om, dar am renunţat spunând: „Nu pot, domnule, nu vreau să‑i mănânc pâinea”.
Anii petrecuţi la „Steaua” au fost cei în care am atins marea performanţă, condiţiile de la acest club fiind cele mai bune din ţară. Timp de patru sezoane consecutive nu am pierdut niciun meci în campionat, dovedind tuturor că suntem cea mai bună echipă. Totodată, a fost o perioadă în care oferta artistică fiind de prim rang în Bucureşti, mi‑am putut cultiva gustul pentru frumos în general, acesta însoţindu‑mi apoi întreaga viaţă.
În anul 1969, după cucerirea titlului naţional de juniori, toţi componenţii echipei „U” Cluj au sărbătorit victoria în parcul Herăstrău. Am fost şi eu invitat, băieţii reuşind în acea seară să mă convingă să revin în Cluj. Acest lucru s‑a întâmplat fără ştirea antrenorului Bengeanu, astfel că în 1970, când am plecat de la „Steaua” Bucureşti cu destinaţia „Universitatea”, aveam emoţii fireşti legate de felul în care voi fi primit. Dintre zecile de formule pe care le‑am exersat în tren pentru a mă prezenta în faţa dânsului am ales‑o pe cea mai scurtă, spunându‑i doar atât: „am venit să joc pentru Cluj, cu tot sufletul meu”. Bucuria revederii a fost imensă, dl. Bengeanu fiind impresionat de gestul meu de a ajuta echipa, care era proaspăt promovată în Divizia A şi avea nevoie de un sportiv cu experienţă. Am primit imediat o locuinţă în oraş, dar am refuzat oferta, preferând să stau la căminul „Avram Iancu”, împreună cu noii mei colegi. Am considerat că numai astfel coeziunea din cadrul lotului va fi asigurată, iar acest lucru a avut un impact deosebit în rândul jucătorilor. Din prima zi le‑am câştigat respectul şi le‑am demonstrat că sunt unul de‑al lor. Ţin minte că le‑am spus: „Băieţi, pentru voi eu sunt Neluţă, am venit să muncesc cot la cot cu voi, să fim prieteni şi să menţinem Universitatea pe prima scenă a voleiului. Dacă faceţi prostii vă „ard“ de nu vă vedeţi, dacă vă ţineţi de treabă totul va fi bine”. Din acel moment, dl. Bengeanu a avut, practic, în mine, liantul care asigura un climat sănătos, propriu unei echipe omogene şi disciplinate.
La antrenamente se muncea serios şi roadele au apărut în 1971, când am reuşit să ne clasăm pe locul 4, numai jocurile de culise privându‑ne în acel campionat de o medalie de bronz pe care am fi meritat‑o cu prisosinţă. În această perioadă am fost reprofilat pe postul de ridicător, mutarea gândită de antrenor fiind una deosebit de benefică echipei. Acest rol de coordonator mi s‑a potrivit de minune, pentru că el dă „culoare” jocului, dictează varietatea acţiunilor de atac, pune în valoare calităţile celorlalţi coechipieri. La 29 de ani, câţi aveam pe atunci, deţineam pe lângă experienţa din perioada „Steaua”, şi o înţelepciune cu care abordam meciurile, acestea constituind adevărate atu‑uri în confruntările cu adversari puternici. Mai mult, pentru că am „tras” de jucători precum Chezan sau Corcheş, aceştia au reuşit să ajungă să fie selecţionaţi chiar în lotul naţional, o performanţă excelentă pentru ei. Corcheş avea o înălţime de 2 m, era destul de lent şi îmi amintesc că îl chemam la câte un atac în „urcare”, el întârzia şi neputând, în timpul meciurilor, să‑i aplic vreo corecţie, îl strângeam puternic de braţ, chipurile pentru a‑l încuraja. Ţin minte că mă ruga: „Nu mă mai strânge, Neluţă, că mă vede acasă Ileana mea şi crede c‑am fost la femei!” Lui Chezan, care provocase la un moment dat o ceartă în vestiar, i‑am tras o palmă despre care acest moţ simpatic din Albac a spus mai târziu, la o petrecere: „Neluţă, aşa palmă n‑am luat în viaţa vieţilor mele!”. Chiar dacă mai ciudate, aceste exemple le‑am dat pentru a vă arăta că şi ele făceau parte din atmosfera lotului, contribuind, de fapt, la climatul de disciplină pe care l‑am instaurat uneori şi prin aceste metode, uşor neortodoxe. Pentru că tot i‑am pomenit pe cei doi, trebuie amintiţi şi ceilalţi componenţi ai „Universităţii” din acea perioadă: Bălaş, Chiş, Ghic, Măscăşan, Man, Moldovan şi alţii, toţi nişte băieţi minunaţi, cu care am format o echipă unită, competitivă, de un mare entuziasm. În anii care au urmat, până în 1980, când m‑am retras, am trăit satisfacţii deosebite în cadrul acestui colectiv condus cu un înalt profesionalism de către antrenorul Bengeanu.
De‑acum era antrenor…
Anul 1974 a fost cel în care visul meu de a deveni antrenor s‑a transformat în realitate. A fost anul în care am absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi, totodată, cel în care s‑au creat premisele ca să preiau echipa de volei feminin a „Universităţii” Cluj. Am fost marcat de responsabilitatea cu care am fost investit, pentru că aveam serioase îndoieli în ceea ce priveşte capacitatea mea de a mă face receptat într‑un mediu nou, cu un cu totul altfel de specific. Am început munca cu un mare aplomb, reuşind în 1975 să promovăm în Divizia A. Handicapul pe care a trebuit să‑l suportăm în acea perioadă era legat de faptul că, fiind studente, fetele plecau imediat după terminarea facultăţii. Neavând posibilităţile materiale de a le cointeresa, acestea îşi urmau propriul destin, continuitatea rezultatelor echipei având de suferit. Parcursul nostru fluctua din aceste motive între cele două divizii cu o regularitate care ne‑a adus porecla de „formaţia ABBA”. Cu toate aceste neajunsuri, am avut bucuria de a lucra cu o serie de fete cu un caracter deosebit, munca desfăşurată împreună având darul de a‑mi demonstra că toate clipele mele de adânci neliniști şi căutări perpetue nu au fost zadarnice. Îmi amintesc cu plăcere de Doina Săvoiu, Margareta Bako, Valeria Maier, Dana Nicolaescu, Lia Catarig, Ildiko Gall, acestea ajungând în lotul naţional de senioare. De asemenea, Dorica şi Doina Meseşan, Doiniţa Popescu au jucat în lotul naţional de junioare, cu rezultate dintre cele mai bune.
Această perioadă s‑a caracterizat prin împletirea activităţii sportive cu cea legată de cariera universitară a fetelor: Dana Nicolaescu era o foarte bună studentă la Medicină, Laura Ruja la Politehnică (despre care „spaima” facultăţii, dl. profesor Gheorghe Ionescu, spunea că este una dintre cele mai bune studente ale sale), surorile Meseşan (astăzi medici în Zalău), Iulia Varhedi (psiholog în Cluj). De abia în 1988 a apărut primul sponsor, IEIA, echipa căpătând denumirea de „U Electronica”, fetele fiind angajate cu jumătate de normă, condiţiile de cazare şi cantonament îmbunătăţindu‑se simţitor.
Îmi aduc aminte cu plăcere de colaborarea cu dl. director Liviu Sabău, cu care am rezolvat multe probleme ale echipei, dânsul fiind un pasionat al voleiului. În acel an am avut, ca niciodată până atunci, două cantonamente, unul la mare şi unul la munte, la Miercurea‑Ciuc. Domnul Sabău a condiţionat prezenţa noastră la aceste acţiuni de cooptarea în lot a unei puştoaice de 12 ani, Loredana Dragoste, care pe toată durata acestei pregătiri a trăit cu convingerea că este legitimată în echipă. Ca să nu îi stric plăcerea, am aranjat cu preşedintele comisiei de examinare, dl. Ioan Covaci, să‑i comunice cât mai oficial rezultatele de la probele de control premergătoare începerii unui nou campionat. Nu a fost decât pe jumătate o farsă, pentru că această fetiţă şi‑a luat probele cu brio, doar vârsta totuşi mult prea fragedă privând‑o de un debut la o echipă de senioare. Acest lucru avea să se întâmple însă peste câţiva ani, Loredana dovedindu‑se una dintre cele mai valoroase sportive ale generaţiei sale.
Dar ca la U nu e nicăieri
Atmosfera de la Universitatea era în acea vreme extraordinară, la aceasta contribuind atât sportivii de excepţie ce s‑au perindat la acest club, cât şi antrenorii de la celelalte secţii, cu care aveam relaţii dintre cele mai bune. Profesorul Nicolae Martin, de la baschet fete, era unul dintre aceşti oameni deosebiţi, un om vesel, mereu cu zâmbetul pe buze, care întreţinea în cadrul colectivului o bună dispoziţie contagioasă. Dânsul era responsabil cu acordarea poreclelor jucătorilor şi antrenorilor de la „U”. N‑am scăpat nici eu, devenind „Broasca”, argumentul acordării acestui calificativ fiind faptul că săream mereu cu rost şi fără rost la fileu.
Imediat, presa a preluat şi adaptat porecla, voleibalistele devenind „broscuţele” lui Neluţă. Pentru ca tacâmul să fie complet, prietenii de pe atunci ai echipei au comandat la teatrul de păpuşi un imens Kermit din pluş, care nu s‑a mai despărţit apoi de echipă câţiva ani buni. Responsabili de această achiziţie au fost Ovidiu Pintea, Cristi Voievod, Dan Canada şi alţi entuziaşti, care ne‑au fost mereu aproape în acele vremuri şi cărora le mulţumesc pentru devotamentul lor faţă de culorile clubului Universitatea Cluj.
Toţi aceşti ani au fost plini de o mulţime de episoade hazlii, dar nu vreau să amintesc decât două, care au făcut epocă. Unul s‑a petrecut în 1974, când la unul dintre antrenamentele fetelor, jucătoarea Lucia Tabără, soţia de atunci şi de acum a domnului Gheorghe Roman, a întârziat. Drept urmare, am omis‑o din prezentarea lotului care urma să facă deplasarea la Deva, unde aveam prima etapă de campionat.
Bânda Ioan, zis Broscoiul pentru că sărea mereu la fileu
La consternarea pe care am produs‑o prin această măsură drastică (Lucia fiind o jucătoare de bază a echipei), s‑au adăugat şi reproşurile domnului Vasile Geleriu, pe atunci antrenorul lui Gheorghe Roman la echipa de baschet. Mă mustra conștiinţa că am procedat poate prea dur, astfel că evitam pe cât puteam întâlnirea cu actualul preşedinte al Universităţii Cluj. Nu mică mi‑a fost mirarea când, după vreo două săptămâni, când am dat ochii cu el, acesta mi‑a spus: „Bine ai făcut, Neluţă, las‑o să aibă grijă de familie, că avem un copil mic de crescut!”, aceste cuvinte stârnind râsetele celor prezenţi şi admiraţia mea pentru faptul că nu s‑a supărat.
Celălalt episod care a făcut carieră a fost cel legat de ultimul meu meci de retragere din activitatea de sportiv activ, prin 1980, spun ultimul pentru că am avut vreo trei astfel de tentative de a abandona în anii precedenţi. La acest moment a fost prezent ministrul sportului din acea vreme, generalul Dragnea, a cărui „perle” erau celebre. De data aceea însă a spus câteva vorbe de duh, care pe mine nu m‑au deranjat, ba dimpotrivă. Văzându‑mă la încălzire, mi‑a strigat: „Măi, Neluţă, trebuie să te împuşcăm ca să te laşi odată de sportul ăsta?”.
Anul 1990 ne‑a găsit în Divizia B, într‑o perioadă de reorganizare, absolut necesară după ce, în anii precedenţi, la echipă s‑au perindat nu mai puţin decât 80 de jucătoare! Urmare a acestei munci, în 1991 s‑a reuşit promovarea, de la Baia‑Mare sosind şi noul antrenor secund, Alexandru Mureşan. Campionatul nu începe sub cele mai bune auspicii, pentru că pierdem acasă cu Stiinţa Bacău şi Farul Constanţa, iar la sfârşitul turului ne‑am clasat penultimii. Făcând o analiză la rece a situaţiei în care s‑a ajuns, am apelat şi la sfatul reputatului arbitru Moraru, care mi‑a spus că, în cele 11 meciuri ale returului, nu putem emite pretenţii decât în două dintre ele, cu Râmnicu‑Vâlcea şi Galaţi. Am plecat într‑un cantonament la Izvorul‑Mureşului, unde am făcut una dintre cele mai dure pregătiri pe care le‑am condus în întreaga mea carieră de antrenor. Ţin minte că atunci m‑am lăsat pentru prima dată de fumat, iar fetele puneau pe seama acestui fapt intensitatea antrenamentelor. M‑au implorat să mă reapuc, lucru pe care l‑am făcut pentru a le demonstra că nu aceasta este cauza, pregătirea continuând la acelaşi nivel. Am surprins pe toată lumea când, în retur, am câştigat 10 meciuri din 11, din echipă condamnată la retrogradare devenind una cu pretenţii la podium. N‑a fost să fie chiar aşa, dar am rămas în prima divizie, realizând una dintre cele mai impresionante serii pozitive ale voleiului feminin din acei ani. Au urmat doi ani în care am ne‑am situat undeva la mijlocul clasamentului, fiind sprijiniţi de sponsorul nostru Prodvinalco şi de inimosul director al acestei instituţii, dl. George Dima.
Noroc cu Florin Ile
În anul 1994 am apelat la dl. Florin Ile pentru găsirea unui nou sponsor, iar acesta a reuşit să contacteze firma S.M. Invest, care şi‑a oferit disponibilitatea de a ne ajuta. După un an de rodaj, începe o perioadă frumoasă, cu rezultate bune, marcate de o emulaţie generală, care a avut darul de a crea premisele unor performanţe, care să redea clujenilor bucuria de a viziona dispute aprinse în Sala Sporturilor „Horia Demian”. În campionatul 1994‑1995 sunt numit director tehnic, antrenor principal devenind dl. Constantin Vessels, care din păcate nu rezistă pe bancă decât până la finele turului. Din retur este adus la echipă sârbul Valerian Luka, sub conducerea căruia echipa reuşeşte la sfârsitul competiţiei să se claseze pe locul 3, loc care permitea participarea în cupele europene. Dar, fatalmente, S.M Invest eşuează în afaceri, astfel că din motive obiective, respectiv lipsa banilor, am fost nevoiţi să renunţăm la aceast drept câştigat după ani întregi de „secetă” la nivelul performanţelor de vârf. Pe atunci eram membru în Biroul Federal, iar preşedintele Federaţiei de Volei era dl. Ovidiu Natea, cu care eram în relaţii bune, colaborând eficient în domeniul sportiv. Am apelat la dânsul pentru găsirea unui nou sponsor pentru echipa clujeană, acesta reuşind să mă pună în legătură cu directorul firmei Silva Reghin, dl.Alexandru Ţintosan. Am obţinut acceptul pentru finanţarea secţiei de volei fete, fapt ce a fost în măsură să ne bucure nespus având în vedere momentul dificil prin care treceam. În debutul sezonului 1996‑1997 stăteam relativ bine, situaţia materială găsindu‑şi rezolvarea prin acest „mariaj” cu Silva Reghin. Problema cu care ne‑am confruntat a fost însă găsirea unui antrenor principal, pentru că Luka a plecat la Rapid Bucureşti, nerezistând ofertei pe care conducătorii acestui club i‑au făcut‑o. În acea vreme deţineam funcţia de vice‑preşedinte al Clubului Universitatea, având sarcini legate şi de celelalte secţii care reprezentau Clujul pe plan sportiv. Nu mică mi‑a fost surpriza când, la modul foarte oficial, am fost chemat la locuinţa jucătoarei mele Luminiţa Pintea, unde mai erau prezente alte trei coechipiere ale acesteia, respectiv Mihaela Sasu‑Voievod, Loredana Dragoste şi Otilia Franciuc. Această adevărată trupă de „comando” m‑a rugat să revin pe banca tehnică e echipei, argumentându‑şi dorinţa prin faptul că au un ataşament deosebit pentru mine, şi asigurându‑mă că vor „muri” pe teren dacă îmi dau acceptul. Le‑am cerut să facem împreună o analiză realistă a situaţiei în care ne aflam, prin pierderea celor două rusoaice pe care le avusesem în lot şi care ne‑au părăsit între timp, echipa subţiindu‑se în mod evident. Nu am putut face faţă însă momentului deosebit de emoţionant în care fetele m‑au asigurat că niciun impediment nu ne va sta în cale, dacă consimt la preluarea echipei, astfel că am cedat în faţa acestei provocări inedite. Campionatul următor l‑am încheiat pe locul 3, astfel că am demonstrat tuturor celor care încă nu ştiau, că în sport ataşamentul în relaţia antrenor‑jucător deţine rolul primordial. Fericiţi în urma acestei izbânde‑model pentru coeziunea unei formaţii, am plecat împreună cu organizatorul de competiţii – dl. Ovidiu Pintea − la Reghin, pentru a discuta posibilităţile înscrierii noastre în cupele europene. Au fost patru zile în care Ovidiu şi cu mine am traversat împreună drumul de la extaz la agonie şi am să vă spun de ce… Într‑o zi de vineri am pornit spre Reghin, acolo am primit cele mai calde asigurări în ceea ce priveşte sponsorizarea, dânşii acordându‑ne două zile la dispoziţie ca să alcătuim bugetul necesar participării la competiţia europeană. Ne‑am întors la Cluj, unde sâmbătă şi duminică am muncit non‑stop pentru a prezenta pentru luni materialul care ne‑a fost solicitat. Am ajuns din nou în faţa domnului director de la Silva, care ne‑a anunţat însă că primarul din Reghin a hotărât ca toţi banii din oraş să fie investiţi în echipa de fotbal locală, pe atunci divizionară „D”. Nu pot să vă spun ce stare de spirit am trăit atunci, cu câte speranţe am pornit la drum şi cu ce dezamăgire ne‑am întors să anunţăm echipa despre acest deznodământ nefast. Era pentru a doua oară consecutiv când, după un sezon fructuos, eram în imposibilitatea de a participa în competiţiile europene, singurele capabile să dea adevărata măsură a valorii noastre.
Pleacă fetele, pleacă…
În campionatul 1997‑1998, antrenor principal a fost Florin Ţurcanu, echipa a terminat pe locul 9, am participat la turneul de rămânere în Divizia A, lucru pe care de altfel l‑am şi reuşit. Noul nostru sponsor era „Hidroconstrucţia” Cluj, directorul acestei firme, dl. Ştefan Damian dându‑şi mereu interesul ca lucrurile să decurgă cât mai normal cu putinţă. Dar scenariul „deja‑vu” continuă, astfel că, la sfârşitul turului anului competiţional 1998‑1999, „Hidroconstrucţia” îşi retrage sprijinul. Marcată de plecările în străinătate a jucătoarelor de bază, petrecute în anul precedent, respectiv Alina Pralea (în Belgia), Luminiţa Pintea (în Italia), Otilia Franciuc (în Olanda, apoi Luxemburg), Loredana Dragoste (în Slovenia), precum şi de lipsa sponsorilor, echipa retrogradează la final de sezon.
Rezumând realizările din perioada 1990‑2000, ele ar fi reprezentate în primul rând de revigorarea voleiului feminin clujean, reuşind să facem din nou săli pline, cu spectatori care redevin buni cunoscători ai acestui joc. Apoi satisfacţiile se mai leagă de faptul că, jucătoare precum Alina Pralea, Corina Rotar (care mai apoi pleacă în Franţa), Luminiţa Pintea, Loredana Dragoste au fost promovate în lotul naţional. De asemenea, echipa Pralea, Visovan (soţia lui Bruno Roschnafsky), Sasu‑Voievod, Rotar, Dragoste, Franciuc, Pintea ajunsese să fie cunoscută şi de copii, făcând prin prestaţia sa o bună propagandă voleiului.
O nouă operaţiune de reconstrucţie are loc în anul competiţional 1999‑2000, când, datorită eforturilor conjugate ale conducerii clubului, implicarea domnului preşedinte Gheorghe Roman fiind salutară şi ale noului sponsor reprezentat de firma israeliană „Colal”, echipa ia o nouă gură de oxigen, fiind în faţa unui nou început. Conducerea tehnică este încredinţată cuplului Alexandru Mureşan‑Marcel Popa, eu fiind investit director sportiv. Din păcate, în noiembrie 1998 a trebuit să suport o intervenţie chirurgicală, în urma căreia am rămas imobilizat într‑un scaun cu rotile, dar mă străduiesc şi lupt în continuare ca această nefericită întâmplare să nu constituie pentru mine un handicap în calea achitării cu brio a sarcinilor pe care le primesc. Mă bucur că am găsit în sfârşit un sponsor serios, domnul Mandler fiind un împătimit al acestui sport. Vreau să fac menţiunea că dânsul nu a lipsit de la niciun meci din deplasare, sprijinul domniei sale având şi o componentă sentimentală, simţindu‑l efectiv trup şi suflet alături de acest demers al nostru, acela de a reveni acolo unde ne este locul, printre protagonistele Diviziei A.
De altfel, turneul de calificare proaspăt încheiat a demonstrat că echipa şi‑a îndeplinit obiectivul imediat, urmând ca peste doi ani să atacăm cupele europene, iar de data aceasta să reuşim, în sfârşit, să şi participăm.
- · ·
Cuvintele pălesc în faţa acestei adevărate declaraţii de credinţă făcute de unul dintre cei mai respectaţi oameni pe care sportul clujean i‑a avut de‑a lungul timpului. Mentor a generaţii întregi de sportivi, profesorul Ion Bânda reprezintă un exemplu de devotament şi ataşament faţă de clubul Universitatea, pe care l‑a servit cu o eficacitate demnă de toată lauda.
Pentru că tot se poartă în aceste vremuri cuvinte ca „marketing” sau „management”, aş vrea să spun că o punere în practică a acestor concepte mai adevărată decât a făcut‑o Neluţă, cu greu ar putea fi egalată. Pentru că am stat în preajma lui, am avut ocazia să asist la lecţii în acest domeniu, legate de organizarea turneului de calificare pentru Divizia A. Telefonul lui mobil suna din 10 în 10 minute, iar maestrul dirija totul, de la meniul oficialilor, organizarea primirii oaspeţilor, vizita acestora la Muzeul Apelor, până la alcătuirea listei cu beneficiarii invitaţiilor, tipărirea programelor meciurilor şi a afişelor, cu o naturaleţe pe care alţii ar putea‑o dobândi după ani de studii în această branşă.
Scaunul cu rotile în care profesorul era imobilizat reprezenta pentru noi, prietenii lui Neluţă Bânda, doar un accesoriu menit să‑i asigure odihna, după zecile de mii de sărituri pe care le‑a făcut la fileu, într‑o viaţă de om în care a murit și a înviat de prea multe ori la marginea terenului de volei.
Din păcate, în ianuarie 2003, Neluţă Bândea ne‑a părăsit.
