Mircea Barna, povești de povești

Poate că istoriile lui Mircea ar fi trebuit să le scriu după 2004 când am fost împreună cu el la Roland Garros.  Anca, fiica lui, se bătea de la egal la egal cu alde Venus şi Serena Williams. Mircea a fost foarte galant şi mi‑a lansat invitaţia de a‑l însoţi în acel an la Roland Garros. Chiar dacă Anca a pierdut devreme, noi am mai rămas.

Povestea cu gardul iarăşi nu o să o uit niciodată. Eu nu aveam acreditare, lucram la Evenimentul zilei, dar nici atunci nu se dădeau acreditări aşa, cu uşurinţă. Şi‑atunci eram chiar curios cum naiba o să intru eu la toate meciurile. Şi Mircea, a nu ştiu câta oară la Paris, m‑a liniştit: Ovidiu, nu este gard prea înalt pentru români!

A luat tabloul de calificări, a găsit o ucraineancă ajunsă acolo surprinzător, în faza finală, Yuliana Fedak (poate locul 200 pe atunci) şi mi‑a zis: în turul trei, dacă asta câștigă şi intră pe tablou, a noastră e. Hai s‑o vedem. Fata a câștigat, Mircea a abordat‑o, şi i‑a zis aşa: „Văd că nu eşti cu familia, ne poţi da nouă un bagde de VIP?” Yuliana a fost de acord, m‑am numit Yuri Fedak, m‑am dat drept fratele ei, mi‑au făcut poză la secretariat şi când m‑am întors cu ea în piept spre uşile pe care am pătruns cu greu, de data asta paznicii mi s‑au adresat cu: Bonjour monsierur Fedak, s’il vous plaît!

Eram VIP. Am putut intra peste tot, îmi făceam veacul în player lounge, am vorbit cu Kuerten, cu Capriati, cu Davenport, stăteam efectiv lângă ei ore în şir, cu brazilianul am şi tras o cântare, era un foarte bun chitarist. Acolo i‑am întâlnit pe Ruxandra Dragomir, surorile Niculescu, Pavel, Hănescu (cu care am stat ore în şir la poveşti, era antrenat de Firicel Tomai), pe Năstase şi Ţiriac, pe Virginia Ruzici… A fost frumos.

Şi frumoase au fost discuţiile cu Mircea, atunci de fapt cred că l‑am cunoscut cel mai bine: un familist convins şi un patriot în adevăratul înţeles al cuvântului. Şi un hater de comunişti, care i‑au făcut foarte mult rău familiei sale. Altfel, la Paris, am băut la cafele de şi acum le simt. Acolo erau poveştile, la colţ de stradă. Şi seara, la hotel, cu cre­mele Danone care ne trăgeau cu ochii mai abitir decât be­rea. În frigider aveam întotdeauna bere, dar crema Danone se termina mereu.

Şi‑apoi ne‑am ştiut din ce în ce mai bine. M‑a impre­sionat că m‑a chemat mai mereu la ziua lui. Îi ştiu familia, soţia, fetele, putem spune că suntem prieteni.

• · ·

Data naşterii: 20.09.1952, Mediaş

Zodia: Fecioară

Studii:

Liceul „Axente Sever“ Mediaş, promoţia 1971

Facultatea de Matematică Cluj, secţia Informatică, pro­moţia 1976

 

Activitate sportivă:

• component al echipei naţionale de baschet‑juniori a României, între 1967‑1971
• medaliat cu bronz, împreună cu echipa „Universităţii“ Cluj, în campionatele naţionale 1976‑1977, 1977‑1978, 1979‑1980
• vicecampion balcanic cu echipa naţională de ju­niori a României, în 1970
• participant la Universiada din Bulgaria (Sofia, 1973), unde a fost declarat cel mai bun jucător al turneului
• participant la zeci de turnee internaţionale, fiind de fiecare dată remarcat de către specialişti
• a disputat peste 1.000 de meciuri în Divizia A de baschet
• a fost declarat cel mai bun conducător de joc din campio­natul de baschet al României, în anul 1977
• a cucerit titlul de coşgeter al României în anul 1979
• s‑a numărat, în fiecare an, printre protagoniştii „Trofeu­lui Eficacităţii“
• a fost declarat cel mai bun sportiv al Clujului în anii 1979 şi 1985.

A jucat pentru echipele:

• CSS Mediaş, între 1967 şi 1971
• „Politehnica“ Cluj, între 1971 şi 1974
• Universitatea Cluj, între 1975 şi 1986
• „TCB Post“ Nürnberg (Germania), între 1987 şi 1990.

 

Activitate profesională:

• analist‑programator la Institutul de Cercetări şi Proiectări Cluj, în perioada 1977‑1987
• antrenor la Universitatea Cluj, în anii 1986 şi 1987
• antrenor la „TCB Post“ Nürnberg, între anii 1988 şi 1990
• managerul fiicelor sale, jucătoarele profesioniste de tenis Anca (clasată actualmente între primele 100 din lume) şi Adriana Barna
• patron al firmei de echipament sportiv «Ancada» (denu­mi­re formată printr‑un joc de cuvinte ale numelor fiicelor sale).

 … pe băncile din Sala Sporturilor

„Horia Demian”, prin anii 2001…

Omul care şi‑a vândut sufletul însemnului U

La mijlocul anilor ‘80, spectatorii clujeni puteau asista în Sala Sporturilor la adevărate recitaluri baschetbalistice, în cadrul cărora „soliştii“ erau Demian, Rühring, Mathe, Schüller, Barna, Roman sau Crăciun. Aceştia ajunseseră la un nivel sportiv atât de ridicat, încât se luptau de la egal la egal cu echipele bucureştene „Steaua“ şi „Dinamo“, doar neşansa sau faptul că au fost mereu dezavantajaţi de către arbitri, pri­vându‑i de cucerirea unui titlu naţional. Conducătorul lor de joc, Mircea Barna, era în acei ani cel mai bun din ţară, tehnica, explozia pe contraatac şi siguranţa în aruncările la coş fiind argumentele forte cu care se impunea de fiecare dată în lupta dintre cele două panouri. Pe lângă aceste calităţi, el mai deţinea şi altele, care l‑au impus şi în afara terenului drept o mare personalitate. Acestea erau loialita­tea, spiritul de camaraderie şi o anume încăpăţânare în a‑şi susţine punctul de vedere atunci când ştia că are dreptate. A avut şi ceea ce se cheamă curajul de a‑şi lua destinul în propriile mâini, alegând calea libertăţii, în 1987, când a rămas în Germania. Acolo a luat totul de la început, constru­indu‑şi o carieră care avea să se dovedească mai apoi de excepţie. A muncit pe brânci, a valorificat la maximum ta­lentul fiicelor sale, două foste tenismene de top, reuşind să le fie acestora tată, manager, antrenor, medic, maseur, psiholog şi, peste toate, prieten. Soţia sa a fost în toată această perioadă oarecum în spatele acestor realizări, dar fără spri­jinul ei, nimic nu ar fi fost posibil. Familia Barna a de­monstrat că este puternică, unită şi tenace.

Mircea Barna face încă trasee lunare Germania – România (el are şi în Cluj afaceri), dar nu mai simte oboseala, s‑a obişnuit cu acest ritm. A reuşit în viaţă, dar nu are nimic din aerul superior pe care atâţia alţii îl afişează cu ostentaţie.

Întâlnirea mea cu Mircea Barna, fost baschetbalist de calibru, a fost o revelaţie. După felul în care am plănuit‑o, cu o serie de telefoane. Mi‑am spus că materialul de faţă îl vom face cu mare greutate. Dar lucrurile au stat exact pe dos. Până să mă dezmeticesc, l‑am auzit pe interlocutorul meu spunând: „Ei, cam asta ar fi tot“ şi atunci mi‑am dat seama că umplusem un întreg carneţel de însemnări şi interviul era gata. Mircea Barna făcuse în două ore radiografia celor mai importante coordonate ale existenţei sale, cu o naturaleţe şi o căldură care m‑au fascinat. Concordanţa dintre imaginea sa publică şi imaginea sa reală este perfectă, nedisimulată. Francheţea, modul simplu de a vorbi, nesofisticat, bine arti­culat s‑au constituit într‑un tip de discurs la care pot spune că am asistat efectiv cu admiraţie. Toate autoevaluările sale au fost de un bun‑simţ covârşitor, lucrurile care transpăreau cel mai adesea fiind legate de cei de care a fost înconjurat şi mai puţin cele privitoare la propria sa persoană. Sinceritatea sa dezarmantă mi‑a oferit dimensiunea demnităţii acestui om, care este conştient că valoarea trebuie să ţi‑o recunoască întotdeauna alţii. Semnul distinctiv al generaţiei din care face parte este prietenia. Rememorând împreună numele sportivilor, antrenorilor şi ale tuturor acelora care au fost aproape de baschetul clujean în acea perioadă, am descope­rit, cu nostalgie aproape, atmosfera extraordinară care domnea în familia sportului din oraşul nostru. Horia Demian, Meti Rühring, Ştefan Mathe, Gheorghe Roman, Marius Crăciun sunt câteva dintre numele sonore ale celor care i‑au fost colegi de echipă şi prieteni adevăraţi. Alături de ei, Mircea Barna a trăit cele mai frumoase momente ale tinereţii sale, pe care le va evoca întotdeauna cu religiozitate. Această generaţie de titani ai baschetului românesc s‑a întâlnit fericit sub panourile Universităţii Cluj, oferind acestui club tot ce avea mai bun. Prestanţa, respectul şi faima de care s‑a bucurat întotdeauna „U” se datorează în bună măsură şi con­tribuţiei majore pe care aceşti oameni şi‑au adus‑o. Pentru cei care erau mult prea tineri pe atunci ca să îşi amintească spectacolul total din Sala Sporturilor, se poate spune că doar generaţia anilor ’90 (Mihai Sinevici, Marcel Ţenter, Horea Rotaru, Mircea Cristescu, Bruno Roschnafsky, Ghiţă Mureşan) s‑a mai ridicat la acel nivel.

În septembrie 1987, Mircea Barna a ales calea libertăţii, emigrând în Germania. Acea alegere a fost emblematică pentru personalitatea sa, pentru firea sa rebelă. Deşi, veţi vedea citind acest material, el a ajuns la o independenţă financiară de invidiat pentru unii, s‑a întors în România. Aici îi sunt rădăcinile, aici vrea să se stabilească definitiv la un moment dat. În aceeaşi notă firească, mi‑a spus, fără ocol, că va face acest pas, pentru că aşa i se pare normal.

 

– Domnule Mircea Barna, ce a însemnat pentru dum­nea­voastră Clujul şi baschetul din acest oraş?

− A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Am cunoscut aici nişte oameni minunaţi şi, deşi medieşean de origine, pot spune cu mâna pe inimă că am devenit în scurt timp un clujean sută la sută. Aş vrea să amintesc doar câteva nume, cărora le port o veşnică recunoştinţă, oameni care mi‑au marcat destinul. Într‑o ordine ad‑hoc, aceştia ar fi Horia Demian, a cărui dispariţie prematură o regret profund, Meti Rühring, Titus Lucaciu, Zoli Ivansuc, Petru Emil. De asemenea, deşi era oarecum din afara sportului, dar un mare admirator al lui, profesorul Coman.

 Aceştia, alături de foarte mulţi alţii, de oficialităţile locale din acele vremuri (care, spre cinstea lor, m‑au ajutat foarte mult), m‑au făcut să mă simt nemaipomenit de bine. Sala aceasta (n.a. – interviul s‑a desfăşurat în Sala Sporturilor „Horia Demian“) era de cele mai multe ori arhiplină, iar cei mai mulţi dintre specta­torii prezenţi pe atunci în tribune mi‑au rămas prieteni pe viaţă. După ce am plecat în Germania, pot spune că o parte din inima mea a rămas în această sală, a cărei imagine o păs­tram vie în amintire, cu oamenii ei, de la femeia de serviciu până la ultimul spectator.

− Până să ajungeţi la Universitatea aţi parcurs tra­seul sportiv: CSS Mediaş – „Poli“ Cluj. Comentaţi, vă rog, în ce împrejurări s‑a produs acest debut?

− Primul meu antrenor a fost, la Mediaş, domnul Şerban Octavian, cel din mâna căruia au ieşit baschetbalişti de excepţie precum Vasile Zdrengea, Robert Schüller, Ghiţă Dăian, Klaus Herbert, Martin Bretz, iar mai târziu Claudiu Munteanu sau Elemer Tordai (foşti sau actuali componenţi ai lotului naţional al României). În virtutea bunelor relaţii pe care domnul Şerban le avea cu antrenorul clujean Vasile Geleriu (acesta din urmă fiindu‑i profesor pe vremuri la Braşov), am fost îndrumat spre Cluj.

Aici urma să devin student, iar în paralel să‑mi continui activitatea sportivă. Interesant este faptul că Vasile Geleriu a ajuns să‑mi fie peste câţiva ani antrenor şi chiar naş de căsătorie. Dispariţia sa a fost unul dintre şocurile vieţii mele, pentru că devenisem foarte apropiaţi. Lupta dintre Titus Lucaciu şi Ioan Proinoff (reprezentanţii lui „U“), pe de o parte, şi tandemul Ioan Maniu – Gh. Mugioiu (reprezentând „Poli“), de cealaltă parte, pentru a mă coopta în echipele lor, a fost câştigată de ultimii. Am îmbrăcat, timp de 4 ani, între 1971‑1974, tricoul „Poli­tehnicii“ Cluj, având printre colegii de echipă pe Ghiţă Roman, fraţii Vidican, Moisin, Balint şi Horvath. Au fost nişte ani buni, în care m‑am rodat pentru disputele ce aveau să urmeze. Îmi desfăşuram cu brio şi activitatea de student, am­bi­anţa aceea, în care sportul se împletea armonios cu învăţă­tura, fiind specifică şi caracteris­tică majorităţii colegilor mei. În 1974, am ajuns, împreună cu Ghiţă Roman, la „U“, gă­sindu‑i pe Rühring, Demian, Mathe, Voicu, Schüller şi alţii. Aici mi‑am petrecut, după cum vă spuneam, clipe de neuitat. Alături de Horia Demian, cel mai bun pivot din ţară, nu am putut evolua din păcate decât un an, dar vă spun că jocul său era o încântare, de o eleganţă şi o eficienţă deosebite.

− În acei ani vă băteaţi de la egal la egal cu „Steaua“ şi „Dinamo“, reuşind să faceţi spectacol la fiecare meci. Universitatea Cluj era „nuca tare“ pe care cu greu o „spăr­geau“ aceste două grupări bucureştene. Care erau resorturile care vă împingeau spre aceste prestaţii de excepţie?

− Gruparea dinamovistă îi avea în frunte pe foarte ti­nerii, pe atunci, Dan Niculescu, Ivascenco, Caraion, cu toţii baschetbalişti de marcă. Împreună formau o echipă reduta­bilă, dar cu toate acestea îi încurcam de foarte multe ori. Ţin minte un meci desfăşurat în compania lor, disputat la Iaşi, unde i‑am bătut, deşi aveau, ca mai întotdeauna, de partea lor arbitrii. De altfel, aceste două echipe bucureştene aveau 12‑15 sportivi de valori apropiate, arbitri devotaţi, astfel încât, dacă reuşeai să te ţii cât de cât aproape de ei, era o ade­vărată performanţă. La „Steaua“ evoluau Cernat, Ermurache, Oczelak, Tarău, Cîmpeanu, şi ei valori incontes­tabile, cu toţii baschetbalişti de lot naţional. Şi împotriva lor am evoluat la cote înalte, într‑un meci pierzând în ultima secundă, iar în altul Rühring, ratând 2 aruncări libere pe final, care ne‑ar fi putut aduce victoria.

− M‑am numărat şi eu printre spectatorii care vă urmăreau evoluţiile şi am vii în memorie unele dintre meciurile acelea. Înălţimea jucătorilor dinamovişti ţin minte că a provocat o „perlă“ rămasă celebră, rostită de un spectator hâtru. Acesta, la apariţia oaspeţilor, a spus: „Aoleu, au venit hoţii de becuri!“

− Bineînţeles, simpla lor prezenţă pe teren îţi dădea fiori, pentru că erau selecţionaţi din întreaga ţară, mirajul Bucureştiului, cu toate avantajele lui, atrăgând pe unii dintre cei mai dotaţi baschetbalişti. Şi tehnica lor era pe măsură, de aceea vă spun că partidele împotriva lor semănau de cele mai multe ori a „misiune imposibilă“. Întâlnirile cu ei ne sti­mulau însă în mod deosebit, făcându‑ne să ne depăşim propria condiţie şi să ne facem remarcaţi.

− Domnule Mircea Barna, am vorbit despre meciu­rile pierdute de cele mai multe ori „la mustaţă“ în faţa echi­pelor bucureştene, despre victorii răsunătoare, despre jocul lui „U“, foarte spectaculos. Care era secretul acestui mecanism care funcţiona, de multe ori, impecabil?

− Faptul că eram foarte buni prieteni cred că era esen­ţial. Apoi, ajunsesem la un automatism al schemelor de joc, rezultat al seriozităţii cu care tratam orele de antre­nament. De exemplu, Ghiţă Roman, Crăciun sau Schüller, după ce recuperau sub propriul panou, pasau la Rühring. Acesta îmi trimitea mingi de contraatac pe trasee pe care le ştiam pe dinafară. Câteodată, după ce îl vedeam că se pregăteşte de pasă, o „rupeam“ efectiv la fugă spre coşul advers şi ridicam capul doar în ultimul moment pentru a intra în posesia min­gii, pentru că simţeam efectiv locul în care trebuia să o recepţionez. Vă daţi seama că aceste incursiuni prindeau apărările adverse total nepregătite, de cele mai multe ori nici nu „miroseau“ de unde vine pericolul. Mă gândesc acum că era destul de frustrant pentru ei, ca, după ce pregăteau cu meticulozitate câte un atac în urma căruia ne înscriau un coş, să primească la rândul lor coş după numai 3‑4 secunde. Câteodată îl imploram, „gata Meti, mai iartă‑mă că nu mai pot alerga, mai fă o pauză.“ Bineînţeles că jocul nostru nu se baza doar pe această schemă, dar ea era cea pe care o stă­pâneam la perfecţiune. Între anii 1976 şi 1980 am terminat în mod constant campionatul pe locul 3, iar eu am fost, an de an, printre primii coşgeteri, deşi jucam pe un post mai puţin productiv, de regulă, pe tabelă, cel de conducător de joc. Una peste alta, pot spune că eram cea mai iubită echipă din ţară, în special datorită acestui joc foarte spectaculos. Prezenţa lui „U“ pe afiş garanta sută la sută „showul“, lumea ne aştepta pretutindeni cu interes.

− În toată această atmosferă frumoasă, de prietenie, aproape idilică, nu au existat niciodată şi momente de tensiune, de conflict?

− Cum să nu, au existat. La vremea respectivă beneficiam de sfaturile antrenorului Vasile Geleriu. De la acest mare om de baschet eu am învăţat un lucru pe care nu l‑am uitat niciodată. Dânsul, atunci când toate mergeau ca pe roate, inventa un mic scandal. Acesta avea darul de a ne ţine conectaţi la o anume tensiune, în mintea noastră se cuibărea dorinţa de a‑i demonstra lui nea Vasile că nu are dreptate, şi cum altfel îi puteam „dovedi“ decât învingând în meciul urmă­tor. Sigur, nu recomand niciunui antrenor să facă ace­laşi lucru cu elevii săi, pentru asta trebuie să fii un bun psiholog, să ştii până unde să întinzi coarda. Nea Vasile ştia limitele. Dânsul ştia că are în echipă personalităţi puternice, oameni cu vechi state de serviciu în echipa naţională, astfel că nu putea să inventeze chiar orice nimic, din senin. Avea însă o „ştiinţă“ a lui, cunoştea oamenii, mare lucru, ce mai. Am uzat la rândul meu de această „tehnică“ de antrenament psihologic chiar cu fiicele mele. Este un fapt arhicunoscut că un sportiv de performanţă are nevoie de presiune pentru a fi mereu „în priză“, mereu motivat.

− Trebuie spus că aţi avut o scurtă carieră de antre­nor şi în baschet, la început în ţară, apoi în Germania.

− Aşa este. După plecarea lui Ghiţă Roman în 1986, am fost, alături de Horia Demian, unul dintre antrenorii lui „U”. Deşi eram absolvent al Facultăţii de Matematică, am fost atras de munca de antrenor, la care am ajuns oarecum şi forţat de împrejurări. Îmi rupsesem tendonul lui Achile, aveam peste 35 de ani, nea Vasile Geleriu se retrăsese, echipa se lupta să evite retrogradarea, aşa că am consimţit fără ezi­tare să preiau acest post. În 1987, problemele au continuat, mulţi jucători terminaseră facultatea şi au plecat, astfel că m‑am prezentat din nou la Bucureşti, pentru a‑mi susţine probele de control, pentru a putea să reintru în echipă, pentru a o ajuta şi din postura de jucător. Acolo m‑am întâl­nit cu „prietenul” meu, domnul Chiraleu. Acesta m‑a „luxat“ de nenumărate ori în decursul carierei mele, neconvo­cându‑mă la lot, deşi eram cel mai bun din ţară. Ce mai, avea un cui împotriva mea. Aceste norme au fost un bun prilej pentru el de a‑şi „desăvârşi opera“ şi pentru că îmi lipseau doar 3 puncte pentru a lua acele norme, m‑a obstrucţionat din nou, descalificându‑mă. A fost picătura care a umplut paharul, a fost practic momentul în care m‑am decis să plec definitiv în străinătate. Mai târziu mi‑am dat seama că pen­tru a‑ţi arăta calea pe care trebuie să o urmezi, Dumnezeu îţi trimite în cale şi răul, pentru a şti să alegi. De aceea l‑am iertat pe domnul Chiraleu, pentru că acea dispută cu el a fost cea care m‑a determinat să plec în Germania.

Imediat am mers la Oradea, unde era Ghiţă Roman, i‑am explicat că vreau să mă las de antrenorat şi l‑am rugat să vină la Cluj pentru a‑mi lua locul. El era asistent universitar, un mare iubitor al lui „U”, un mare caracter, aşa că a acceptat imediat. În septembrie 1987 am plecat într‑o excursie cu soţia mea în RFG, onorând invitaţia lui Meti Rühring şi nu m‑am mai întors. A fost o decizie pe care în mintea mea o luasem demult, dar pus în faţa evidenţei am suferit enorm. Timp de 5 luni, până când au venit şi fetele, nu am dormit decât 2‑3 ore pe noapte, la gândul că ele sunt departe de noi. Din momentul în care ele au apărut în Germania, am simţit că a răsărit soarele şi pe uliţa noastră. Adriana a câştigat în primul an campionatul de tenis al Germaniei (grupa 12 ani, deşi ea avea doar 11), apoi a „reci­divat“ încă patru ani la rând, Anca s‑a afirmat şi ea, aşa că toate lucrurile mergeau ca pe roate.

În plan baschetbalistic, am antrenat doi ani o echipă de Divizia B, TCB Post Nürnberg, unde am câştigat foarte bine. Am să vă relatez un episod extraordinar, care este edificator pentru corectitudinea patronilor acelei echipe: când spon­sorii s‑au retras, lăsând echipa la mijlocul campio­natului, mi‑am oferit serviciile pe gratis pentru următoarele șase luni, din respect pentru cei care mă plătiseră cu 7.000 de mărci pe lună, bani care mi se păreau prea mulţi pentru ceea ce fă­ceam. După terminarea campionatului, preşedintele clubului a venit la mine şi mi‑a spus: „Mircea, îţi mulţumim pentru tot ceea ce ai făcut pentru această echipă, din păcate nu mai avem susţinere financiară pentru a înscrie echipa în campio­natul următor, dar ai aici 18.000 de mărci, salariul tău res­tant“. Am rămas impresionat de acest gest, care semnifica faptul că munca mea fusese apreciată. Această manieră de a privi lucrurile spunea foarte multe asupra corectitudinii conducerii, deşi nu avusesem absolut niciun act semnat cu privire la salariul meu. M‑am despărţit cu greu de acel colec­tiv, cu care am lucrat minunat, iar acel ultim episod îmi revine mereu în memorie ca un moment cu adânci conotaţii sufleteşti.

− În tot răul a fost şi un bine, pentru că din acel mo­ment am înţeles ca v‑aţi consacrat toate energiile pentru a găsi turnee, locuri de cantonament, sponsori, toate indispensabile pentru creşterea în valoare a teni­sului practicat de fiicele dumneavoastră.

− Într‑adevăr, fetele aveau 14‑15 ani, iar pe timpul iernii plecam în fiecare an câte 4‑5 luni în SUA, în stagii de pre­gătire. Au fost apoi turnee în Australia, în Japonia, aşa că oricum, mai devreme sau mai târziu, ar fi trebuit să renunţ la baschet. A început o muncă titanică, la care a participat toată lumea, începând cu soţia mea, fetele şi terminând cu mine. Personal, am fost în „priză” 18 ore pe zi, căutând prin toate metodele posibile să fac în aşa fel încât să ne atingem ţelurile. Am reuşit să ne pregătim la celebra Academie de tenis condusă de Nick Bollettieri, unde timp de 3 ani fetele mele au făcut parte din grupa de elită în care se antrenau Iva Majoli, Ana Kournikova şi Tommy Haas. Sub îndrumarea acestui antrenor au crescut celebrii Andre Agassi, Pete Sampras, Jim Courier sau Monica Seles. Nick Bollettieri s‑a ocupat personal de ele, aveau câte 3‑4 parteneri de antrenament, alături de care fetele munceau pe rupte. Încercam, la rândul meu, să mă ridic la nivelul unor astfel de cerinţe: citeam foarte multe cărţi de specialitate, dădeam sute de telefoane pentru a stabili contacte, trimiteam o mulţime de faxuri, făceam rezervări la hoteluri, avioane, mă întâlneam zilnic cu oameni influenţi, ce mai, făceam tot ce îmi stătea în puteri pentru a le netezi calea spre marea performanţă. Fetele au progresat fantastic, fiind la un moment dat printre primele 5‑6 din lume la categoria „new‑entry”, iar Anca chiar în primele 100 de jucătoare WTA.

 − Nu aţi apelat niciodată la sfatul celui care este un as în materie, şi anume domnul Ion Ţiriac?

− Am avut prilejul să discut cu Ion Ţiriac. El m‑a sfătuit să nu îmi forţez fetele, să le las să crească, spunându‑mi că, în momentul când ele vor avea 24‑25 de ani, voi fi mulţumit. Pronosticul lui a fost exact, deşi el nu procedase la fel şi cu fetele pe care le manageria. Ţin minte că se ocupase de o tânără speranţă, Mirela Vlădulescu, care avea pe atunci vreo 17 ani şi care a clacat ulterior, tocmai pentru că a fost prea mult solicitată. Se pare însă că Anca şi Adriana au reuşit să respecte cu exactitate traseul anticipat de Ion Ţiriac, spre marea mea satisfacţie.

− Rostind numele domnului Ion Ţiriac, apare inevi­tabil cel al domnului Ilie Năstase. Cu dânsul aţi ţinut legătura?

− Bineînţeles. Ilie Năstase obişnuia să vină la meciurile de baschet pe care le disputam pe vremuri în Bucureşti, fiind un mare simpatizant al meu. Era prieten cu Mihai Nedef şi ne‑am cunoscut bine încă din ţară. Cu el m‑am întâlnit în stagiile de pregătire pe care le efectuam cu fetele mele în USA şi de fiecare dată am făcut‑o cu mare plăcere. De altfel, el a jucat şi câteva întâlniri demonstrative în compania Adrianei şi Ancăi. Ne‑am consultat de multe ori, el având numai cuvinte de laudă la adresa talentului fiicelor mele.

 Anii au trecut, fetele lui Mircea Barna au pus rachetele în cui, dar într‑un cui la care ajung acum moștenitorii familiei, nepoţii lui Mircea. Și parcă văd că Mircea o să o ia din nou de la început și o să‑i crească și pe ei în spiritul sportului, un fenomen de care omul nostru nu poate sta prea departe.

Mircea continuă drumurile Cluj‑Nurnberg, e ca argintul viu, mereu preocupat de soarta sportului românesc, are proiecte, are planuri, are firma Ancada la care nu o să re­nun­ţe niciodată.