Omul acesta arată perfect din punct de vedere fizic. În şort, în trening sau la costum, Vasile Bogdan e de evitat atunci când se fac fotografii de grup, pentru că el rămâne vedeta pozei, oricine ar mai fi pe‑acolo…
Despre viaţa lui de sportiv se poate spune că a fost una excepţională, din moment ce au trebuit să treacă zeci de ani de la stabilirea recordului său la decatlon până cineva să se poată apropia de acea bornă.
Îmi spune de 20 de ani să‑l tutuiesc, dar nu pot. Ce pot, însă, este să mă bazez pe el: dacă a spus că vine într‑o emisiune, a venit. Dacă a trebuit să aibă o intervenţie prin telefon, a făcut‑o, nu mi‑a dat niciodată ocupat.
Iar dacă nu mi‑a răspuns vreodată la telefon, nu s‑a întâmplat niciodată să nu sune el înapoi, să‑şi ceară scuze şi să întrebe politicos dacă subiectul mai este actual.
A fost al doilea meu musafir la Supercampionii, după Şerban Doboşi (la recomandarea acestuia). M‑a chemat întotdeauna la stadion, la antrenamentele sale. Nu ştiu de ce, poate a vrut să mă impresioneze, poate ca să mă familiarizez cu atmosfera de acolo, dar mi‑a plăcut foarte mult…
Mai ales pentru că erau sportive foarte frumoase…
Dar m‑am prins, cu ocazia aceea, cât de greu este atletismul şi cât de puţin e băgat în seamă în România.
Şi mi‑am dat seama ce pleiadă de oameni muncitori sunt antrenorii de atletism, cel puţin cei de la Cluj. Ei au acelaşi drum, în fiecare zi: casă‑stadion, cei mai mulţi dintre ei venind pe jos sau cu bicicleta. Oameni frumoşi, cu toţii. Asta ţin minte cel mai bine din întâlnirile acelea de la stadion.
Data naşterii: 21.03.1950, Cluj
Zodia: Berbec
Studii:
Liceul „Nicolae Bălcescu”, Cluj, promoţia 1969
Facultatea de Educaţie Fizică Cluj, promoţia 1972
ANEF Bucureşti, promoţia 1976
Activitate sportivă:
- 10 titluri de campion naţional la decatlon
- 6 titluri de campion balcanic
- 11 titluri internaţionale de „Grand Prix”
- 3 participări la Campionatele Europene de Atletism
- locul 4 la Campionatul European de Juniori, Leipzig 1968
- locul 5 la Ziua Speranţelor Olimpice, Berlin 1968
- locul 3 la Ziua Preolimpică de la München, 1971
- deţinător a 4 recorduri naţionale de juniori la decatlon
- deţinător al celui mai vechi record naţional din atletismul masculin românesc, datat 1971
- recordman absolut al României în proba de decatlon cu 7.860 de puncte, realizat în 1975
- a corectat de 5 ori recordul naţional la decatlon
- a concurat pentru Liceul „Nicolae Bălcescu” între 1962 şi 1969 şi pentru Universitatea Cluj între 1969 şi 1983
- a apărut în Cartea Omagială a Federaţiei Române de Atletism
- posesor al două diplome de merit acordate de Federaţia Română de Atletism
Activitate profesională:
- antrenor la CSS Atletism Cluj între 1976‑1991
- conferenţiar universitar din 1991
- este doctor universitar
- antrenor emerit din 1999
- sportivii pe care i‑a pregătit au cucerit peste 60 de titluri de campioni naţionali şi alte 60 de medalii de argint şi de bronz, peste 15 medalii balcanice, precum şi peste 20 în concursuri internaţionale
- antrenorul personal al atletei Eva Miklos, sportivă clasată între primele 50 ale lumii, maestră a sportului.
- Decanul Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Babeş‑Bolyai
… pe pista de alergare din Babeş, în 2001 …
Un atlet care a dat cu recordurile de pământ
Impactul cu personalitatea acestui adevărat personaj al atletismului românesc a fost pentru reporter unul năucitor. Când ai în faţă pe cineva care vorbeşte cu atâta pasiune despre acest sport, când vezi cum „arde” când este vorba să‑şi susţină punctul de vedere rămâi… interzis. Viaţa acestui om ar putea ţine pagina întâi a celor mai prestigioase publicaţii sportive din lume, de aceea posibilitatea de a‑l avea interlocutor este, pentru noi, cu atât mai onorantă. Dumneavoastră, cititorii, veţi fi părtaşi la destăinuirile celui mai vechi deţinător al unui record naţional din atletismul românesc masculin, datat din anul 1971.
Veţi citi despre un om orgolios, vanitos, direct, pe care nu l‑a cruţat nimeni când a fost vorba de măsuri radicale, dar şi ceea ce se ascunde în spatele acestor aparenţe, adică generozitate, altruism, spirit de echipă, consecvenţă, verticalitate şi o dragoste fără margini pentru atletism.
– Domnule Vasile Bogdan, vorbiţi‑ne despre începuturile pe tărâmul sportiv.
− Vreau să spun câteva cuvinte, înainte de a trece propriu‑zis „la treabă”, despre acest demers al dumneavoastră. Nu numai că apreciez efortul de a aduce în prim‑planul atenţiei publicului larg figurile unor mari personalităţi sportive, ci consider că ele se constituie într‑o mărturie istorică, iar istoria trebuie respectată. Din punctul meu de vedere mă consider un om realizat atât profesional, cât şi material, sunt căsătorit de peste 30 de ani, am doi copii excepţionali, de aceea vreau să subliniez că acest material pe care îl realizăm împreună nu reprezintă un mijloc de a‑mi creşte cota. Obiectivele pe care mi le‑am propus în viaţă în mare parte mi le‑am atins. Aşa însă, îmi fac o datorie de onoare în a‑mi aduce contribuţia la întregirea tabloului despre cei care au adus glorie sportivă oraşului Cluj. Într‑o perioadă, cea actuală, în care valorile spirituale ale acestui popor s‑au pierdut sau au trecut în desuet, nu pot fi decât solidar cu încercarea pe care o faceţi pentru a păstra vii în memoria cititorilor figurile unor mari sportivi, care pot fi modele pentru tinerii care vor să îmbrăţişeze această carieră.
Am ajuns în sport datorită temperamentului meu vulcanic, propriu semnului meu zodiacal. În clasa a şasea ajunsesem să‑l determin pe directorul şcolii unde eram elev să mă ameninţe cu exmatricularea, atât de neastâmpărat eram. Până când am dat admitere la Liceul „Nicolae Bălcescu” – secţia sportivă – am avut şi o tentativă, eşuată, la Liceul de Muzică, unde, deşi mă pregătisem asiduu cu un meditator particular, nu am fost admis. Studiam flautul, părinţii mei angajându‑se financiar să mă susţină, deşi clasele I‑VI le absolvisem la o şcoală care avea un cu totul alt profil. Îmi plăcea muzica, dar n‑a fost să fie. La examenul pe care l‑am susţinut la „Bălcescu”, am trecut toate probele fără probleme, ajungând astfel să practic sportul în mod organizat. Ţin minte că i‑am uimit pe examinatori, când la aruncarea mingii de oină, am reuşit să o expediez la peste 60 m, din curtea şcolii până peste vreo trei garduri din vecinătate.
Primul meu antrenor a fost dl. Marcs Lothar, un dascăl eminent, iar cel care m‑a determinat decisiv să‑mi aleg această carieră a fost prof. Dumitru Olteanu. Am început cu suliţa, ajungând să cuceresc aproape de la primele participări titlurile naţionale de juniori şi seniori. Din păcate, am suferit un grav accident la cotul braţului aruncător, fapt care m‑a împiedicat să mă consacru acestei probe. Puşi în dificultate, împreună cu antrenorul meu, a trebuit să ne gândim la o alternativă.
Am încercat aruncarea ciocanului, apoi 800 m plat, dar până la urmă ne‑am hotărât pentru decatlon. Despre această probă nu ştiam mare lucru, nici măcar ordinea în succesiunea probelor. Cu toate acestea, în 1969, am devenit recordmanul ţării, performanţă venită în urma unei munci titanice, desfăşurată cu o ambiţie ieşită din comun. Am beneficiat şi de şansa ca, în acei ani, Clujul să fi fost leagănul decatlonului românesc, o întreagă pleiadă de sportivi, cum ar fi Kurt Sokol, Andrei Sepsi şi Vasile Mureşan, făcând epocă prin rezultatele lor. Concurenţa în domeniu a făcut ca explozia mea în atingerea unor performanţe de vârf să fie una extrem de rapidă, în 1970 ajungând la 7000 de puncte, pentru ca în 1971 să stabilesc recordul naţional cu 7.810 puncte. Ca o consecinţă firească a progresului pe care l‑am înregistrat, în 1971 am fost cooptat în lotul României deplasat la Campionatul European de la Helsinki. Acolo am terminat pe locul 12, în condiţiile în care, la 21 de ani, experienţa mea la mari concursuri internaţionale era aproape nulă. Această participare însă a avut darul de a mă mobiliza pentru a atinge vârful formei sportive, în vederea prezenţei la Jocurile Olimpice de la München din 1972. Premisele unei evoluţii onorante existau, în 1971 reuşind să cuceresc locul 3 la Ziua Preolimpică, într‑o companie selectă, formată practic din cei care aveau să fie protagoniştii întrecerii supreme.
Anul 1972 a fost unul de cotitură în viaţa mea. Acesta mi‑a marcat apoi întreaga existenţă, umbra şi coşmarul său urmărindu‑mă de atunci mereu. Dar ce s‑a întâmplat: în luna mai am câştigat decatlonul din cadrul „triunghiularului” România – Germania – Polonia, cu 7.843 p., pe zgură, stabilind un nou record naţional, învingând sportivi consacraţi ai acestei probe. La puţin timp am câştigat şi întrecerile balcanice de la Izmir şi visele pe care mi le făceam despre o medalie olimpică prindeau contur. După luni întregi de cantonamente şi întreceri am ajuns în ţară. Am solicitat trei zile libere pentru a‑mi vedea părinţii şi viitoarea soţie. Dumitru Olteanu, antrenorul meu, mi‑a interzis categoric acest lucru, motivându‑şi decizia prin faptul că trebuia să rămân în cantonamentul din Poiana Braşov pentru a‑i face „lobby” ca să fie cooptat în delegaţia pentru München.
I‑am explicat că sunt prea tânăr pentru a face astfel de demersuri, nu am luat în seamă ameninţările lui, am urcat în tren şi am dat o fugă la Cluj pentru a‑i îmbrăţişa pe cei dragi. Această decizie s‑a dovedit a‑mi fi „fatală”, pentru că în acest răstimp Olteanu a făcut o „informare” la Federaţie, unde sublinia că nu garantează pentru onestitatea, patriotismul şi caracterul meu, atenţionând că aş avea intenţii declarate de a rămâne ilegal în Germania. Drept consecinţă am fost exclus din lotul olimpic, ştergându‑mi‑se cu buretele doi ani din viaţă, pentru că apoi n‑am mai primit viza de ieşire din ţară până în 1974. Tributul pe care l‑am plătit politicului care domina în acea perioadă întreaga noastră existenţă a fost unul maxim. Cea mai bună perioadă, plină de rezultate şi împliniri sportive a carierei mele, s‑a sfărâmat într‑o secundă, din cauza intereselor mărunte ale unor oameni de nimic, nişte servitori murdari ai unui regim totalitar infect. Nedreptatea care mi s‑a făcut a fost amplificată de faptul că sportivul polonez care a cucerit bronzul olimpic a fost cel pe care eu l‑am „desfiinţat” efectiv la „triunghiularul” premergător Jocurilor Olimpice. Se ştie că visul oricărui sportiv este să participe măcar o dată la acest regal, conotaţiile pe care atletismul le capătă în familia olimpică fiind cu totul speciale. Ani de zile am trăit nopţi de coşmar, în care întrebările care mă apăsau erau: „Aş fi făcut faţă?”, „Dacă aş fi fost campion olimpic?”, „Ce o să mă fac de acum înainte?”.
Am trecut peste acest impas şi datorită familiei mele extraordinare, părinţii mei având acea abilitate proprie unor oameni deosebiţi, de a‑mi găsi resorturile nebănuite de alţii de a mă repune pe picioare.
Ca o paranteză, trebuie spus că eu am fost adoptat la vârsta de 3 ani de către aceşti doi oameni excepţionali, tatăl medic renumit, mama asistentă medicală. Sora mea, fiica naturală a lor, este persoana cu care păstrez şi azi o relaţie indestructibilă, dovadă a faptului că am fost trataţi în mod egal, fără părtinire şi ne‑am înţeles întotdeauna perfect. Lor, acestui „trio” fantastic, trebuie să le mulţumesc pentru sprijinul pe care mi l‑au acordat atunci când viaţa mi‑a dat câte un ghiont.
Culmea‑culmilor, după ce am luat totul de la început, în intenţia de a‑mi lua o revanşă de răsunet la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal, drumul spre participare la această competiţie mi‑a fost barat şi de această dată de interese meschine. Atunci, din dorinţa de a se răzbuna pe antrenorul meu, Marian Paşcalău, „domnul” Dumitru Gîrleanu (prenumele care mi‑a adus întotdeauna ghinion), un om limitat, a găsit motive puerile de a mă recuza din nou de la lotul olimpic, înainte de startul competiţiei. Aceasta a fost drama mea legată de ratarea startului la două dintre olimpiadele care puteau să‑mi aducă gloria sportivă absolută. Nu există sentiment mai frustrant decât cel pe care îl trăieşti în urma unor astfel de episoade, în care oameni de nimic, dar influenţi, se erijează în stăpânii destinelor unor oameni oneşti.
După 20 de ani m‑am împăcat cu dl. Olteanu, care a fugit din ţară în 1997 în Germania, apoi în SUA. L‑am iertat, dar nu am uitat şi nu voi uita niciodată ce mi‑a făcut. Cel care m‑a adus din nou pe linia de plutire după 1972 a fost dr. Ion Arnăut. Acesta m‑a învăţat ce înseamnă natura, geografia şi m‑a îndrumat să îmbrăţişez meseria de antrenor, una pe care eu o consider de excepţie. În această branşă trebuie să ştii să‑ţi asumi un infinit de sarcini (de pedagog, medic, maseur, manager şi confident), relaţia antrenor‑sportiv fiind una dintre cele mai frumoase din lume.
– Cea a urmat după anul 1976?
− La vârsta de 26 de ani şi după experienţele nefericite pe care le trăisem, legate de episoadele amintite, nu pot nega faptul că încetasem, totuşi, în a‑mi face iluzii în ceea ce priveşte participarea mea la Jocurile Olimpice din 1980. Aproape că îmi părea rău de faptul că refuzasem în 1975 oferta rectorului ANEF Paris, care îmi propusese postul de asistent universitar. Dânsul fusese impresionat la un concurs desfăşurat în capitala Franţei, atât de prestaţia mea sportivă, cât mai ales de faptul că vorbeam fluent franceza (aplecarea mea spre studiul limbilor străine se datora tatălui meu, el însuşi un poliglot). Atunci am refuzat politicos oferta, spectrul despărţirii de familia mea nefiind unul care să mă lase indiferent. Ţineam enorm la părinţii mei şi nu concepeam să stau departe de ei.
– Părinţii dumneavoastră revin mereu în prim‑plan. Aţi amintit că dânşii v‑au adoptat pe când aveaţi 3 ani. Vreţi să vorbiţi despre acest subiect?
− A fost un adevărat miracol. Fără aceşti oameni aş fi fost, probabil, pierdut. Peste ani, am avut curiozitatea firească de a‑mi căuta părinţii naturali şi vreau să vă spun că am fost profund dezamăgit de ce am găsit. Mi s‑a demonstrat astfel că destinul fiecăruia dintre noi este implacabil, Divinitatea alegând în locul nostru. Aşa a fost să fie, iar crezul meu este că adevăraţii părinţi sunt cei care te cresc, te educă şi te îngrijesc, nu cei care procreează, pentru ca mai apoi să te abandoneze şi să te lase în voia sorţii. Am fost protejat mereu în viaţă de acest scut reprezentat de familie. Acest cult am încercat, mai apoi, să îl dezvolt şi eu alături de soţia şi cei doi copii ai mei.
− Revenind la sport, ce s‑a mai întâmplat în cariera dumneavoastră până în 1983 când aţi abandonat activitatea competiţională de atlet?
− Am continuat să concurez la Campionatele Naţionale, cu rezultate mulţumitoare, reuşind să mai obţin chiar câteva titluri. De asemenea, am câştigat medalii la „Balcaniade” şi la alte concursuri internaţionale. Gândul retragerii a început să mă bată atunci când am observat atitudinile diriguitorilor atletismului clujean din acea vreme. Aceştia, tributari unor concepţii cu totul deplasate în ceea ce priveşte crearea unei continuităţi în rezultate bune la decatlon, au făcut adevărate presiuni asupra mea pentru a face loc mai tinerilor mei colegi. Părerea mea era cu totul alta, pentru că eram încă cel mai bun decatlonist din ţară, aşa că, dacă cineva dorea să se afirme, în mod normal, trebuia să treacă de mine mai întâi, nu să mă dau eu deoparte. Numai astfel se putea crea o concurenţă reală, de rezultatele căreia am fi beneficiat cu toţii. Din păcate nu toţi gândeau în acest mod, iar confirmarea faptului că au greşit a venit peste câţiva ani, când rezultatele slabe nu au întârziat să apară.
Un alt gust amar mi l‑a lăsat faptul că după 20 de ani petrecuţi pe stadion, dintre care 14 la Universitatea Cluj, cu rezultate, zic eu, onorabile, am ieşit pe uşa din dos. Nu mi s‑a organizat nicio festivitate de retragere, nu mi s‑a înmânat nicio cupă sau distincţie, ca şi când nici nu aş fi existat la acest club vreodată. Nu culpabilizez pe cineva anume pentru aceste atitudini, ci întreg angrenajul din conducerea sportului acelor ani, care nu a găsit modalităţile de a se despărţi cum se cuvine de cei care şi‑au adus o anumită contribuţie la creşterea prestigiului acestui club. Nu am fost singurul sportiv care a avut parte de acest tratament, alţi mari campioni ai acelor vremuri părăsind arena fără a fi băgaţi măcar în seamă. Aşa ştim noi să ne preţuim valorile şi, din păcate, aceste racile se perpetuează şi în prezent. Am părăsit sub aceste auspicii „scena”, dar cu sentimentul că mi‑am făcut datoria aşa cum am ştiut eu mai bine, concurând de fiecare dată cu dorinţa de a mă autodepăşi, de a duce recordul naţional la decatlon cât mai sus posibil. Se pare că am reuşit, pentru că rezultatul meu, obţinut în 1971, a rămas şi în prezent, după 30 de ani, în picioare.
− Când şi mai ales cum aţi îmbrăţişat meseria de antrenor?
− Cred că altceva nici nu mi s‑ar fi potrivit. Am fost prevăzător, pentru că am cochetat încă din 1978 cu acest domeniu, astfel că în 1983 când s‑a produs trecerea mea oficială în această branşă, aveam deja aproape cinci ani de „ucenicie”. Am fost cucerit din prima clipă de această „a doua mea viaţă”. Totul se petrecea în aceeaşi ambianţă, cu care eram deja familiarizat, cea a stadionului. Din primul moment mi‑am fixat noile obiective de atins, orgoliile mele nestăpânite găsind rapid şi pe acest tărâm un cadru propice de exprimare.
De la bun început am avut conflicte cu Federaţia Română de Atletism, datorită consecvenţei cu care mi‑am susţinut ideile, cele mai multe legate de discriminarea care se practica faţă de modul în care erau trataţi sportivii şi antrenorii din provincie.
Criteriile după care se făceau selecţiile la lotul reprezentativ erau strict subiective, sportivii din Ardeal fiind mereu marginalizaţi, lucru cu care nu puteam fi de acord. Cu toate acestea, primele rezultate nu au încetat să apară, după circa doi ani de antrenorat reuşind să avem atleţi la lotul naţional precum şi titluri cucerite. Elevii mei cei mai buni au fost Rodica Mureşan, Călin Şpan şi Florin Grecu. Dintre aceştia pot remarca, în mod special, activitatea lui Călin Şpan, un poliatlet (a concurat cu succes la 110 mg, lungime, înălţime, decatlon), obţinând medalii importante la concursurile la care a participat.
În anul 1990 am avut, în Parcul „Babeş”, într‑una dintre plimbările mele obişnuite, o întâlnire providenţială. Am remarcat o fetiţă de 11 ani, care cu o sârguinţă ieşită din comun îşi făcea de una singură programul de antrenament. Am intuit, urmărind‑o, nişte calităţi deosebite, aşa că m‑am apropiat de ea şi am întrebat‑o:
„Cum te numeşti, micuţo?”
„Mă cheamă Eva Miklos”, a venit răspunsul din partea ei, însoţit de un zâmbet cald şi o privire care insufla bucuria de a face sport.
„Eu sunt Vasile Bogdan, antrenor de atletism şi aş vrea, dacă eşti de acord, să te pregătesc, pentru ca să devii o mare campioană”.
„Vreau, pentru că îmi place atletismul foarte mult.”
Aşa a început cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de antrenor, această întâlnire providenţială marcându‑mi ulterior întregul destin. Au urmat nişte ani deosebiţi, în care am parcurs împreună, pas cu pas, drumul spre înalta performanţă, cu greutăţi inerente, dar şi cu satisfacţii imense. De la această atletă minunată am avut şi eu de învăţat, practic reconsiderându‑mi întreaga atitudine faţă de elevii mei.
Pentru că nu ajunsesem la un numitor comun în ceea ce priveşte căile de a atinge marea performanţă, după 1990 am rupt relaţiile cu sportivi precum Călin Şpan sau Florin Grecu. Pretenţiile mele în pregătire erau apreciate ca fiind excesive, aşa că am considerat că este mai bine să lucrez cu atleţi care îmi înţeleg mesajul.
Sportivul nu este un instrument ci un OM, cu trăsăturile specifice caracterului său, cu căldura sau distanţa sa, cu ambiţiile sau căderile sale, cu angoasele sau exuberanţele sale…
