Nu l‑am prins pe Meti pe teren, dar am auzit că era fenomenal. Fe‑no‑me‑nal.
L‑am cunoscut însă acum 10‑12 ani, la recomandarea lui Mircea Barna, cu care a dezvoltat una dintre cele mai frumoase prietenii din sport.
L‑am prins şi aici, şi în Germania, pentru că el te surprindea mereu cu domiciliul său, niciodată unul stabil (exceptând perioada ceauşistă, când a ales exilul).
L‑am prins şi la Valea Drăganului, la Mircea acasă, pe când îşi oblojea şi el rănile (dureri articulare), la un masaj prelungit.
L‑am văzut jucând şi tenis acum, la bătrânețe, şi o făcea foarte bine.
L‑am prins şi la bazin, la fel, la recuperare…
Şi mai ales l‑am auzit vorbind, cu drag, despre baschet şi despre România.
El, care a părăsit România fără resentimente, pentru o viaţă mai bună, s‑a hotărât acum să trăiască aici…
Întâlnirea noastră pentru interviu a avut loc la ştrandul Sun, îmi aduc aminte foarte bine, deşi au trecut mai bine de 10 ani.
Vorbea cu mare drag despre baschetul românesc, şi‑a amintit o mulţime de nume, şi‑a adus aminte de o grămadă de prieteni.
Dar cel mai frumos mi‑a vorbit despre Mircea Barna, se vedea că sunt prieteni la cataramă, de fapt el l‑a ajutat pe Mircea să fugă din ţară, l‑a primit la el acasă, în Germania.
Meti Ruhring cică era un tip foarte tare.
Aşa mi s‑a părut şi mie Meti, un tip foarte tare.
Data naşterii: 18.12.1942, Târpiu, jud. Bistriţa‑Năsăud
Zodia: Săgetător
Studii:
Liceul „Ady‑Şincai”, Cluj
Institutul Agronomic Cluj, promoţia 1965
Facultatea de Educaţie Fizică Cluj, promoţia 1974
Activitate sportivă:
- vicecampion naţional la handbal în 11, la Bistriţa (coleg de echipă cu Radu Negulescu, fostul mare campion de tenis de masă de mai apoi)
- multiplu medaliat cu bronz al campionatului României cu echipa „Universităţii” Cluj la care a evoluat din 1963 până în 1978
- clasat pe locul 2 la „Turneul Speranţelor Olimpice”
- locul 9 la Campionatele Europene de la Casserta, Italia, în 1969
- dublu campion balcanic, în 1964 în Grecia şi 1965 în Iugoslavia, singurele titluri ale baschetului românesc (dintre coechipieri: Novac, Tarău, Iekeli, Mazilu, Corcescu, Dragomirescu, Radu Diaconescu)
- 60 de selecţii la lotul naţional de tineret al României
- 130 de selecţii la lotul naţional de seniori al României (între 1966, prima convocare şi 1973, ultima). Coleg cu Popescu, Bârsan, Nusievici, Iekeli, Radu Diaconescu, Horia Demian.
Activitate profesională:
- antrenor categoria 1 în România
- a antrenat echipa a doua a „Universităţii” Cluj, în 1978
- profesor de sport în Germania, unde a antrenat echipa din Ansbach, din 1980, anul emigrării sale, până în anul 2000. Cu această echipă a câştigat campionatul Bavariei în 1986 şi a reuşit să o promoveze din liga a 4‑a până în liga a 2‑a
- a activat la old–boys până în 1998. De menţionat că în 1997 a câştigat, la categoria aceasta de vârstă, Campionatul Bavariei.
… la strandul Sun, în 2002 …
Cel mai român dintre nemţi,
Cel mai neamţ dintre români!
Dacă în anii `90 iubitorii baschetului clujean tresăreau de emoţie la apariţia pe teren a echipei magice a „Universităţii” din care nu lipseau Ghiţă Mureşan, Horea Rotaru, Mircea Cristescu, Mihai Sinevici, Mihai Ţenter, Bubu Roschnavsky sau Bobo Pintea, spectatorii trecuţi la acea vreme de 40 de ani îi comparau pe cei amintiţi cu Horia Demian, Meti Ruhring, Emerich Vizi, Puiu Albu, Gheorghe Roman, Iosif Kun, Mircea Barna sau Adrian Bogdan. Cei mai tineri dintre spectatori nu înţelegeau de ce se făcea trimitere la aceste nume, pentru că nu îi văzuseră jucând. Ce ne rămâne din acea perioadă sunt amintirile unora dintre protagonişti. Acum aveţi ocazia să citiţi una dintre poveştile magice ale sportului clujean, pentru că invitatul nostru de marcă este însuşi Matei (Meti) Ruhring, una dintre legendele vii ale baschetului românesc, actualmente cetăţean german.
Născut pentru acest joc, Meti Ruhring şi‑a pus amprenta personalităţii asupra unei întregi generaţii. El a fost posesorul unor energii nebănuite şi beneficiarul unui talent care rămâne şi azi, peste ani, unul de referinţă. Cu Meti în echipă nimic nu era imposibil şi, nu de puţine ori, mai marile vremii, Steaua sau Dinamo, tremurau la apariţia sa pe teren. „Trupa nebună“ a „Universităţii” Cluj a avut „tupeul” să se opună hegemoniei instituite în acei ani de către cluburile bucureştene. Se poate spune că această opoziţie a constituit un ascendent pentru generaţia anilor `90, care a şi concretizat dezideratul predecesorilor ei, reuşind să cucerească laurii competiţiei interne, în mai multe rânduri chiar.
Întâlnirea cu Meti Ruhring a fost una îndelung aşteptată. Auzisem doar de „isprăvile” maestrului din surse autorizate, ce‑i drept, precum Mircea Ion Radu (cel care i‑a urmărit îndeaproape cariera şi care îi este şi astăzi un prieten apropiat) sau Mircea Barna (care i‑a fost coechipier), dar nu avusesem plăcerea de a‑l avea în faţă. Pentru că tot am amintit de Mircea Barna, este probabil interesant de menţionat faptul că Meti Ruhring a fost cel care a facilitat, în anii `80, sosirea şi acomodarea familiei Barna în Germania, el fiind deja rezident al acestei ţări. Fără aportul său decisiv, nu am fi vorbit probabil, astăzi, despre jucătoarele de tenis Anca şi Adriana Barna, care au avut şansa extraordinară ca de la o vârstă fragedă să ia contactul cu marea performanţă. Este un exemplu cât se poate de concludent pentru spiritul de colegialitate, prietenie şi omenie de care Meti Ruhring a dat dovadă în acei ani grei, în care afirmarea talentului de orice fel era îngrădită cu brutalitate în România.
Am rămas uimit de normalitatea discursului său, de nostalgia cu care evoca momentele pe care le trăise la Cluj, precum şi de hotărârea cu care afirma că numai aici înţelege să îşi trăiască restul vieţii, atunci când va veni vremea reîntoarcerii. Prin vorbe simple, neticluite, el mi‑a spus, cât se poate de clar, că aici îi este locul şi nici nu concepe să nu îşi îndeplinească această voinţă. Toate referirile la viaţa studenţească pe care a trăit‑o aici, la anii în care a evoluat pe terenul de sport, la Cluj în general, au fost învăluite de dragoste şi respect. Meti Ruhring a rămas în inima clujenilor deşi trăieşte mai mult în Germania. Şi ca să întelegeţi ce vreau să spun, redau un episod petrecut la intrarea în Sala Sporturilor, unde, un venerabil om de ordine l‑a recunoscut şi, cu o naturaleţe dezarmantă, l‑a întrebat ce mai face şi cum o mai duce. Dialogul între cei doi s‑a înfiripat în cel mai natural mod cu putinţă, ca şi cum nu s‑ar fi văzut doar de ieri. A fost ceva ce nu se poate explica, ceva ce ţine deja de resorturile interioare ale unui oraş care a vibrat alături de sportivii săi de frunte, ceva ce va dăinui mult timp de acum înainte.
– Domnule Meti Ruhring, bine aţi revenit la Cluj. Ne bucurăm să vă avem invitat şi îi mulţumim pentru aceasta domnului Mircea Ion Radu, cel care a făcut ca acest dialog să poată fi posibil.
− Am văzut o parte din interviurile realizate până acum şi trebuie să spun că faceţi un lucru evident bun şi de aceea nu am stat nicio clipă la îndoială până să vă răspund invitaţiei. Sportul clujean trebuie să fie o carte deschisă, accesibilă tuturor acelora care au iubit şi mai iubesc mişcarea în general. Faptul că aţi avut interlocutori de marcă mă face să cred că demersul dumneavoastră a fost receptat întocmai, iar acest lucru nu poate fi decât benefic.
Vă mulţumesc pentru urarea de bun‑venit şi vă asigur că revin la Cluj ca la o oază binefăcătoare. Aici îmi încarc bateriile şi simt în suflet o bucurie de nedescris în cuvinte. De la străzile Clujului, până la apropierea de Sala Sporturilor şi Parcul Babeş, toate locurile îmi trezesc amintiri de un parfum aparte. Aici am trăit clipe unice, de neuitat.
– Cum ați început sportul?
− Ce să vă spun, la Bistriţa, în copilărie, erau la modă două sporturi: handbal şi fotbal. Am ajuns chiar să câştig un titlu republican la handbal în 11, printre coechipierii mei numărându‑se şi Radu Negulescu (reputatul medic şi campion la tenis de mai de mai apoi, bistriţean şi el). Impactul cu baschetul a fost unul de excepţie: la Cluj, pe când eram elev, a „aterizat” o selecţionată chineză care juca o serie de meciuri demonstrative. Efectiv, am fost pus în faţa unei minuni, pentru că m‑au impresionat virtuozitatea şi spectaculozitatea etalate. Imediat după aceea am încercat şi eu „marea cu degetul”, iar primul contact cu baschetul în calitate de jucător a fost sub îndrumarea domnului Vasile Pop (tatăl şlefuitorului de talente, binecunoscutul antrenor Horia Pop). Din primul moment am fost fermecat de acest sport minunat, căruia simţeam că îi voi aparţine. Am ascultat de povaţa fratelui meu, Ioan Ruhring, care juca fotbal la “Medicina” Cluj. El mi‑a spus, la modul cel mai sec: “lasă fotbalul, nu eşti născut pentru asta”, aşa că mi‑am canalizat energiile exclusiv înspre baschet.
În clasa a X‑a, la Scoala Sportivă, am încăput pe mâinile lui Lothar Marcs, un valoros atlet, de la care am învăţat foarte multe. Am ajuns apoi în grupa antrenorului Ioan (Ianos) Bodoni, un om căruia îi port un respect deosebit, el contribuind decisiv la afirmarea mea. Era o perioadă romantică a sportului clujean, plină de polisportivi de calibru, precum Horia Demian sau Radu Negulescu. Primul era un talentat voleibalist care s‑a lăsat convins de Gabi Cherebeţiu să opteze pentru baschet. Al doilea era un important jucător de handbal, care însă a ales tenisul de masă, cu care a cunoscut gloria deplină. În acest context, de căutări, s‑a format o echipă studenţească de baschet care i‑a avut în componenţă pe Horia Demian, Adolf Cernea, Mircea Stroe, Imre Vizi, Puiu Albu, Guido Gubescu şi alţii.
– Dumneavoastră v‑aţi alăturat acestora după un “intermezzo” la “Politehnica” Cluj. Cum a fost în perioada Poli?
– Atunci când eu am terminat liceul, se luase hotărârea ca la secţia de baschet a “Universităţii” să se înfiinţeze o a doua echipă, care să activeze în Divizia B, sub titulatura de “Politehnica”. Acolo am fost coleg cu Iosif Kun, Horia Pop, Liviu Almaş şi Valer Voineag, cu care am şi jucat de altfel un turneu de calificare pentru Divizia A, în Constanţa. În Divizia B ne‑am cam “făcut de cap”, în sensul că jucam doar la spectacol, ştiind că rezultatul nu prea contează, statutul nostru fiind acela de “pepinieră” pentru lotul mare al “Ştiinţei”. În 1963, Mihai Albu a plecat la Bucureşti, aşa că locul său în prima echipă a rămas liber. Imediat am fost transferat la echipa mare, unde i‑am avut antrenori, în timp, pe domnii Şerban Sarossy, Bugnaru şi Geleriu.
– După acest debut, vi s‑au deschis practic porţile loturilor naţionale…
– Aşa a fost. Cu lotul de tineret am cucerit poate singurele titluri ale baschetului românesc, cele balcanice din 1963 – Grecia şi 1965 – Iugoslavia. A fost minunat să joc alături de nume de rezonanţă ale baschetului din România, precum Novac, Tarău, Iekeli, Mazilu, Corcescu, Dragomirescu, Diaconescu. A fost onorantă şi investitura primită, aceea de căpitan de echipă. Am adunat la acel eşalon peste 60 de selecţii, toate importante, având în vedere eforturile pe care baschetul românesc le depunea pentru a “scoate capul în lume”.
– După acest “stagiu” a venit, firesc, şi prima convocare la lotul naţional de seniori …
– Da, în 1966, am fost cooptat în lotul naţional unde, până în 1973, am disputat circa 130 de meciuri internaţionale. Antrenor era Puiu Popescu (astăzi în Canada), iar dintre jucători îi pot aminti pe Bîrsan (SUA), Nasievici (Belgia), Iekeli (Germania), Radu Diaconescu (Canada), Puiu Albu (Germania) şi pe unicul Horia Demian (prematur dispărut dintre noi). Alături de ei, am avut satisfacţia de a mă clasa pe locul 2 la Turneul Speranţelor Olimpice şi pe un loc 9 la Campionatele Europene din Italia, din 1969. Aici am învins Polonia (care avea să ajungă medaliată cu bronz) dar, printr‑un nefericit concurs de împrejurări nu am putut juca pentru locurile 1‑8 (am pierdut meciul cu Cehoslovacia în ultima secundă de joc). Acum toate au rămas în urmă, dar ţin minte că mereu aveam probleme cu viza datorită faptului că eram neamţ şi exista suspiciunea că voi rămâne “afară”. Din acest motiv am suferit mereu înaintea unei acţiuni a lotului şi acest lucru s‑a repercutat negativ asupra pregătirii mele mentale dinaintea unei competiţii importante. Oricum, satisfacţiile au rămas acelea de a fi putut lua contact cu baschetul continental, lucru mai puţin accesibil sportivilor români din acea vreme.
– Ce semnificaţie avea cuvântul “Mongoliada” în anii ’70, la Cluj?
– Ooo, nu ştiu de unde aţi aflat de asta, dar era o “competiţie” fantastică. Un tip extraordinar, domnul Remus Pop, ţinea o cramă vis‑á‑vis de cofetăria Urania. Devenise, în timp, un apropiat la baschetului clujean, iar la acel restaurant sărbătoream noi, sportivii, victoriile pe care le obţineam la Cluj. Porecla lui Remus era “Mongolul”, aşa că am denumit agapele noastre “Mongoliade” (o glumă la adresa celebrei “Daciade” instituită de conducerea de partid de atunci).
Împreună cu antrenorul nostru, dr. Mircea Bugnariu, cu Mircea Barna cântând la acordeon, reuşeam nişte seri de neuitat. Era forma noastră de solidaritate, dincolo de cea pe care o trăiam în teren. Vă spun cu sinceritate că acest gen de distracţii contribuia din plin la starea generală bună care domnea în sânul echipei. Am reuşit să devenim cea mai simpatizată echipă din ţară, iar simpla noastră prezenţă în teren făcea săli pline chiar şi la Bucureşti.
– Şi prietenia cu sportivii celorlalte secţii clujene era una deosebită …
– Într‑adevăr, la meciurile noastre veneau rugbyştii, poloiştii, voleibaliştii, fotbaliştii, aşa cum şi noi, la rândul nostru, eram nelipsiţi de la competiţiile pe care ei le disputau acasă. Adevărul este că aveau ce vedea la partidele noastre. Aveam o combinaţie imbatabilă. Horia Demian recupera mingea (era cel mai bun recuperator al ţării), îmi pasa scurt iar eu îl lansam pe Mircea Barna (supranumit Trotineta). Lucrul cel mai interesant era acela că Mircea sprinta nebuneşte fără a urmări mingea, pentru că ştia cu exactitate momentul în care o va primi. Aşa se face că o schemă tactic atât de simplă era, de fapt, foarte greu de contracarat. Mircea ridica ochii în ultima secundă, prelua mingea şi înscria într‑o manieră dezarmantă pentru adversar.
Într‑o vreme în care fotbaliştii de la “U” traversau o perioada mai puţin fastă, antrenorul Constantin Teaşcă îi convoca la sală spunându‑le: “v‑am adus la o partidă de baschet, ca să vedeţi şi voi cum se câştigă un meci”. Şi în afara competiţiilor, relaţiile noastre cu ceilalţi sportivi ai Clujului erau unele excelente. Ne întâlneam, povesteam, eram prieteni adevăraţi.
În 1971, ţin minte că am făcut un campionat deosebit. La Timişoara, la turneul final, am bătut Dinamo, Poli Timişoara, dar am pierdut în faţa Stelei la un singur punct. Dacă am fi învins, am fi putut juca în Cupa Cupelor. Aşa însă, am rămas cu satisfacţia de a fi învins mitul Dinamo şi de a ne fi făcut mii de prieteni între spectatori.
– Pentru o scurtă perioadă aţi antrenat echipa “Universităţii” Cluj. Cum a fost acea experienţă?
– În 1978, lucram în cercetare, dar aveam destul timp, aşa că m‑am ocupat de echipa a doua a lui “U”. A fost o intreprindere dificilă, dar care mi‑a făcut mare plăcere. Mi‑am putut verifica potenţialul de antrenor, lucru care mi‑a folosit foarte mult în cariera din Germania.
– Apropo de Germania. Aţi emigrat în 1980, de ce?
– Motivele au fost pur familiale, eu fiind de origine neamţ. Nu pot să spun că regret acel pas, pentru că m‑am putut astfel realiza pe plan profesional şi material. Am antrenat la Ansbach, am adus echipa din liga a patra în liga a doua, cunoscând satisfacţii profesionale deosebite. Mi‑am crescut băiatul asigurându‑i condiţii identice cu ale celorlalţi cetăţeni ai Germaniei, una dintre cele mai civilizate ţări ale Europei.
– Mai faceţi mişcare și acum, peste ani?
– Am jucat baschet la old‑boys până în 1998, la categoria peste 35 de ani, iar în 1997 am câştigat chiar Campionatul Bavariei. Din cauza problemelor pe care le am cu spatele şi cu tendonul lui Achile, sunt destul de atent acum, dar nu pot rezista să nu joc o partidă de tenis de câmp sau de golf.
– Ultima întrebare sună cam aşa: ce mai vreţi să ne spuneţi, domnule Matei Ruhring?
– O, m‑aţi surprins puţin. În primul rând, trebuie să vă spun că mă gândesc foarte serios să mă stabilesc la Cluj împreună cu familia. Aici sunt rudele soţiei mele, dar şi o parte importantă a sufletului meu. Urmăresc şi voi urmări mereu evoluţia echipei de baschet, cu atât mai mult cu cât unul dintre foştii mei coechipieri, Gheorghe Roman, se ocupă actualmente de destinele acestui sport. Observ un reviriment din punct de vedere organizatoric la secţia de baschet a Universtităţii şi salut eforturile conjugate ale sponsorilor şi ale staff‑urilor managerial şi tehnic. Sper ca firul succeselor clujene să se reînnoade, iar baschetul să redevină port‑drapelul sportului din acest oraş. În final, transmit toate cele bune tuturor clujenilor şi le mulţumesc pentru faptul că nu m‑au uitat.
Meti Ruhring ne vorbeşte despre o vreme şi un spirit de camaraderie excepţionale. Atât el, cât şi Horia Demian sau Mircea Barna au intrat în “colimatorul” mai‑marilor vremii Steaua şi Dinamo, dar niciunul dintre ei nu a răspuns afirmativ acestei tentaţii. Nu au făcut‑o pentru că aici, la Cluj, era vorba despre altceva, peste puterea de înţelegere a celor care nu au purtat tricoul cu însemnul “U”: o stare de “nebunie”, aceea de a demonstra că sportul se poate întoarce la origini, adică la plăcerea de a juca.
Şi mai este ceva, ce ţine de îngemănarea dintre eforturile sportivilor şi consideraţia de care se bucurau din partea spectatorilor. Ştiu şi de la Meti şi de la Mircea Barna că existau oameni care treceau peste simpatia obişnuită, ajungând efectiv să‑şi idolatrizeze jucătorii. Un episod relevant a fost acela în care Pali Tentu (un personaj fascinant din anturajul Sălii Sporturilor, din păcate dispărut dintre noi – socrul arbitrului de fotbal Sorin Corpodean) era angrenat înainte de unul dintre meciurile Universităţii la Cluj, contra echipei Steaua, într‑un pariu în care a mizat pe victoria clujenilor. În timp ce se făceau pariurile, a apărut Meti, cu care Tentu a purtat un dialog scurt: “Meti, ce facem azi?”, “Ce să facem, batem”. Atunci Tentu i‑a spus colegului de pariu: “Măi băiete, poţi să‑mi dai deja suta, dacă Meti a spus că batem, apoi asta e sfânt”. Aceasta era atmosfera în sportul clujean, una de o particularitate aparte, în care respectul dintre sportivi şi spectatori era ridicat la cel mai înalt rang.
