Florin Purice. Gloria discretă a unui campion mondial.

Cu Florin Purice m‑am întâlnit la firma la care lucra, pe strada Eminescu, un spaţiu cam aiurea, pentru că era mic şi omul părea grăbit…

Dar a fost doar prima impresie, pentru că după ce a văzut că îmi scot toate instrumentele şi‑a dat seama că avem de lucru, nu glumă.

Şi‑am stat, şi‑am stat, şi‑am mai venit de trei ori, în alte trei zile, şi uite aşa am înţeles şi eu cu ce se mănâncă acest sport.

Nu mi‑a fost foarte greu, pentru că Florin le‑a luat pe căprării, mi‑a explicat tot ce era de explicat.

Mi‑a plăcut foarte mult să constat, peste ani buni, că acest Florin Purice mai joacă.

Florin Purice a fost campion mondial, în Brazilia.

Ce altceva mai trebuie să spun ca să vă daţi seama că este un supercampion?

 Data naşterii: 15.05.1969, Cluj‑Napoca

Zodia: Taur

Studii:

Liceul „Adi‑Şincai”, Cluj‑Napoca, promoţia 1988

Facultatea de Educaţie Fizica şi Sport Cluj‑Napoca, pro­moţia 2001

Activitate sportivă:

• component al echipei de juniori a CSS Cluj‑Napoca, secţia volei, 1976‑1983
• vicecampion naţional la prima ediţie a Campionatului de Fotbal‑Tenis al României în 1994 cu echipa „Chip Electronics” Cluj
• campion naţional cu echipa „Dictrans” Cluj, ediţia 1995
• campion naţional cu echipa „ARDAF” Cluj, în anii 1996, 1998 şi 1999
• câştigător al Cupei României în ediţiile 1995, 1996, 1999
• de 6 ori campion naţional în proba de simplu în perioada 1995‑2000
• de 6 ori campion naţional în proba de dublu în perioada 1994‑1999
• de 2 ori campion naţional în proba de triplu în anii 1995 şi 1999
• medaliat cu bronz în proba de triplu la Campionatul European din 1993 (Bucureşti)
• dublu medaliat cu bronz în proba de dublu şi triplu la Campionatul European din 1995 (Mönchengladbach, Germania)
• campion european la simplu şi medaliat cu bronz la dublu la Campionatul European din 1999 (Istanbul, Turcia)
• medaliat cu bronz al Cupei Campionilor Europeni cu echi­pa „ARDAF” Cluj în anul 1996 (Harachov, Cehia) şi 1997 (Kosice, Slovacia)
• medaliat cu argint al Cupei Campionilor Europeni cu echi­pa „ARDAF” în 1999 (Bucureşti) şi 2000 (Kosice, Slovacia)
• dublu medaliat cu bronz în probele de dublu şi triplu la Campionatul Mondial din 1994 (Kosice, Slovacia)
• campion mondial în proba de simplu la Campionatul Mondial din anul 1996 (Maceio – Sao Paolo, Brazilia)
• dublu medaliat cu bronz în probele de dublu şi triplu la Campionatul Mondial din anul 1996 (Maceio – Sao Paolo, Brazilia)
• triplu medaliat cu bronz în probele de simplu, dublu şi triplu la Campionatul Mondial din anul 1998 (Szolnok, Ungaria)
• triplu medaliat cu bronz în probele de simplu, dublu şi triplu la Campionatul Mondial din anul 2000 (Prostejov, Cehia)
• dublu câştigător al Turneului Internaţional de la Pecs, Ungaria, în anii 2000 şi 2001
• participant la zeci de turnee internaţionale de fotbal‑tenis în Ungaria, Cehia şi Slovacia
• a concurat pentru echipele „Carbochim“ Cluj 1990‑1993, „Chip Electronics” Cluj 1994, „Dictrans” Cluj 1995, „ARDAF” Cluj 1996‑2000, „Petrom” Ploieşti din 2001

 

Activitate profesională:

• director tehnic la firma S.C. Sunimprof S.R.L Cluj‑Napoca
• arbitru de volei din anul 1988

 

 … în 2001, la el la serviciu,

într‑o atmosfera de lucru …

Gloria discretă a unui mare campion

Sportivul clujean Florin Purice este multiplu campion na­ţio­nal într‑o disciplină pe nedrept marginalizată, fotbal‑tenisul. Această ramură a adus rezultate deosebite pentru România, protagonistul interviului de faţă fiind un exemplu elocvent în acest sens. Campion european (Turcia 1999) şi campion mondial (Brazilia 1996) în proba de simplu, Florin Purice a intrat în elita internaţională a acestui sport.

Florin Purice a fost mereu înconjurat de prieteni. Ei au fost cei care l‑au ajutat mai mult decât Federaţia Română de Fotbal‑Tenis. El le poartă o adâncă recunoştinţă domnilor Gheorghe Mihăilă (cel care l‑a cooptat la începutul anilor ’90 în echipa „Carbochim”), Adrian Kun (patronul firmei „Chip Electronics“), Cristinel Nechita (patron al firmelor „Dictrans“ şi „Sunimprof“), Cătălin Onuţu, Mircea Nicorici – prea devreme dispărut dintre noi (fost director al firmei ARDAF) şi Traian Pop (cel care a fost în timp jucător, antrenor şi manager). De asemenea, el transmite cele mai alese gânduri domnilor Frederico Tavarez (cel care a făcut posibilă prezenţa lui la Campionatul Mondial din Brazilia 1996) şi Mircea Barna (patronul firmei „Ancada“, care a fost mereu aproape de acest sport, „îmbrăcând“ echipa naţională şi sponsorizând diferite acţiuni ale lotului). Nu poate lipsi din această enumerare de nume cel al lui Daniel Săsărman, adversar dar şi coechipier în proba de dublu. Cei doi se cunosc de pe băncile şcolii şi sunt şi azi prieteni la cataramă. Florin Purice a reuşit, prin prezenţa sa discretă, de aleasă  modestie, să îşi atragă de partea sa toţi aceşti oameni, dovedind prin muncă şi seriozitate că le merita încrederea. El a demonstrat că, oferind celor din jur respect şi consideraţie, primeşti la rândul tău un răspuns pe măsură.

Asemeni alergătorului de cursă lungă, Florin Purice a parcurs un traseu anevoios, plin de obstacole şi inerţii de tot felul, dar a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât cam­pion mondial al acestei discipline. El a luat pe nepregătite lumea sportului autohton şi a ajuns peste noapte pe primele pagini ale ziarelor. Apoi, datorită de acum „clasicei” obişnuinţe proprie nouă, românilor, aceea de a respecta prea puţin efortul adevăratelor valori umane, el s‑a întors cam tot acolo de unde a plecat. În loc să fie înconjurat de sponsori puternici care să‑i fructifice din plin calităţile neobişnuite şi să se bucure, la rândul lor, de o reclamă deosebită, prin intermediul performanţelor lui, Florin Purice este din nou aproape singur. El trebuie să facă „artificii” pentru a ajunge la competiţii de anvergură, lipsa banilor fiind mereu o problemă în calea performanţelor pe care le‑ar putea obţine.

Remarcabile la acest sportiv sunt puterea de muncă, abnegaţia şi, peste toate, modestia lui. Stând de vorbă cu el, am descoperit un om adevărat, fără aere de vedetă, care vorbeşte mai mult despre alţii decât despre sine, crede în prietenie şi îi respectă pe cei din jur.

Deşi a resimțit din plin lipsa de atenţie care i s‑a acordat din partea Federaţiei Române de Fotbal‑Tenis, precum şi lipsa fondurilor necesare unei desfăşurări normale a activi­tăţii sale sportive, el nici nu acuză, nici nu se resemnează. Florin Purice merge înainte, îşi vede de treabă la locul său de muncă, la fel cum îşi continuă şi antrenamentul zilnic în sala de sport.

Ţinem să menţionăm faptul că un mare merit în reali­zarea acestui material l‑a avut colegul şi prietenul lui Florin Purice, dl. Daniel Săsărman, care mi‑a oferit datele statistice atât de necesare pentru a da rigoare informaţiilor prezen­tate, lucru pentru care îi mulţumim.

 

− Domnule Purice, cum aţi ajuns să practicaţi fotbal‑ tenisul şi care au fost începuturile acestui sport în ţara noastră?

− Până ca sportul acesta să capete un caracter oficial şi în ţara noastră, îl practicam, asemeni altor tineri, oriunde aveam prilejul, mai ales la ştrand. Începuturile mele sportive au fost în volei, datorită influenţei tatălui meu, care era jucător legitimat. De la el am învăţat procedeele corecte în lovirea mingii, însoţindu‑l, încă de la vârsta de 7 ani, la Sala Armatei, unde avea meciuri oficiale. Am îndrăgit din prima clipă voleiul, l‑am practicat timp de 7 ani, dar am renunţat datorită atât obligaţiilor şcolare, cât şi faptului că nu aveam o talie corespunzătoare acestui sport. Păstrez şi astăzi legătura cu voleiul pentru că sunt arbitru din anul 1988, având dreptul să arbitrez meciuri de Divizia A şi interna­ţionale.

 În anul 1990, la fostul meu loc de muncă, „Carbochim”, s‑a înfiinţat o secţie de feet‑tenis, la care am fost cooptat de către dl. Gheorghe Mihăilă, un mare iubitor de sport. Acesta a organizat mai multe turnee, la care am participat împreună cu colegul meu de liceu Daniel Săsărman, şi pe care le‑am câştigat în marea lor majoritate. Datorită acestor perfor­manţe, Clubul „Carbochim” şi‑a făcut propria echipă de fotbal‑tenis, formată din Daniel Săsărman, Gheorghe Mihăilă şi… Florin Purice. În această componenţă am reuşit ca, într‑o perioadă relativ scurtă, să participăm la multe turnee în ţară şi să ne remarcăm prin rezultate bune.

În luna martie a anului 1992, Clubul Feet‑Tenis „Carbo” organizează Cupa „Napoca”, încheiată cu următoarele rezultate: simplu – locul I Florin Purice, dublu – locul I Purice ‑ Săsărman, triplu – locul I Purice – Mihăila – Săsărman.

În august 1992, a avut loc la Bucureşti turneul final, în urma căruia s‑a alcătuit echipa naţională, ce urma să participe la un turneu internaţional în Bucureşti. Astfel, doi dintre jucătorii clujeni, respectiv Săsărman şi cu mine, am câştigat proba de dublu (din 17 echipe) şi am fost selecţionaţi în echipa reprezentativă. Alţi sportivi clujeni remarcaţi la acest turneu au fost Traian Pop, Dan Câmpian şi Gh. Mihăilă. În acea perioadă, cei mai buni jucători din ţară erau componenţii echipei „West Petrom” Arad care, în tripleta Căleanu, Gh. Mitran şi I. Mitran, dominau practic toate probele. În luna mai 1993 a fost stabilit, ca urmare a unui puternic turneu la Ploieşti, lotul de dublu pentru participarea României la Campionatele Europene din iulie ale aceluiaşi an. În urma acestui turneu, pe care l‑am câştigat împreună cu D. Săsărman, am obţinut titularizarea în naţionala României. La acea ediţie a Campionatului European, desfă­şurat la Bucureşti, am câştigat medalia de bronz la triplu împreună cu colegii mei arădeni, Gh. Căleanu şi Gh. Mitran. A fost, practic, primul succes internaţional al fotbal‑tenisului românesc.

În 1994, la Campionatul Mondial din Slovacia, jucătorii clujeni au obţinut trei medalii de bronz, astfel încât, împreună cu D. Săsărman ne‑am clasat pe locul 2 în ierarhia celor mai buni 10 sportivi clujeni.

− După campionatul naţional, adjudecat în 1995 de către echipa Dictrans Cluj, al cărei component eraţi, ală­turi de Daniel Săsărman, Dorel Horia şi Dan Hălăştoan, s‑a definitivat şi lotul naţional care urma să participe la Campionatul European din Germania. Care era componenţa acestuia şi care au fost rezultatele de la Mönchengladbach?

− În componenţa Ion Gheorghiu (ARDAF Cluj), Cătălin Onuţu (Carbochim Cluj), Daniel Săsărman şi Florin Purice (Dictrans Cluj), George Iacob (CFR Marina Constanţa) şi Gheorghe Căleanu (U.T. Arad), România a câştigat două medalii de bronz, la dublu (învingând Elveţia) şi la triplu (învingând Ungaria). Antrenorii lotului au fost domnii Dumitru Toma şi Ion Eparu. Ion Gheorghiu a pierdut finala de simplu, dar rezultatele au fost îmbucurătoare, având în vedere faptul că ţara noastră era la primele ieşiri în „lumea bună“ a acestui sport.

− După acest campionat european aţi ajuns la ARDAF Cluj, unde aţi câştigat în 1996 titlul pe echipe, Cupa României, precum şi probele de simplu şi dublu. A urmat apoi bronzul cucerit în cadrul Cupei Campionilor Europeni. Cum vă explicaţi această  serie formidabilă?

− Câteva amănunte, deloc de neglijat, se impun a fi conturate. În primul rând, aş vrea să  subliniez aportul domnului Traian Pop, în acea vreme director de protocol la firma ARDAF, care m‑a convins să concurez pentru această echipă. Traian Pop abandonase de curând activitatea compe­tiţională, dar era cu sufletul aproape de acest sport, în practicarea căruia s‑a numărat printre primii din ţară, cu rezultate notabile. Dânsul a dorit să facă la ARDAF o echipă solidă, poate tocmai de aceea ne‑a cooptat pe mine, pe Săsărman, Onuţu, D. Horia şi Hălăştoan pentru a reuni, sub culorile acestui club, tot ce avea mai bun fotbal‑tenisul clujean. Dar rolul determinant, datorită căruia am făcut această alegere, l‑a avut personalitatea uriaşă a celui care a fost omul Mircea Nicorici, directorul firmei ARDAF. Nu pot exprima în cuvinte potrivite omagiul pe care vreau să îl aduc domnului Nicorici, care a reuşit să revitalizeze alături de fotbal‑tenis şi voleiul, cealaltă pasiune a mea. Dânsul a făcut posibilă participarea voleiului clujean în Cupa Campionilor Europeni, într‑o perioadă în care gustul pentru marea performanţă era aproape uitat. A contat foarte mult şi faptul că eram alături de prietenul şi eternul meu rival Daniel Săsărman, cu care m‑am înţeles întotdeauna bine atât în teren, cât şi în afara lui. Sub aceste auspicii favorabile performanţei a început traseul la care făceaţi referire, munca desfăşurându‑se într‑un climat plăcut, de prietenie şi respect între toţi cei care au contribuit la acest succes. Vreau să remarc, de asemenea, comportarea bună din acel an şi a celeilalte echipe clujene sponsorizate de firma ARDAF, adică „Spor” Cluj, formată din I. Gheorghiu, I. Ciuca, D. Pop şi A. Mureşan (fostul component al echipei de fotbal Universitatea Cluj din anii ‘80). Antrenorul şi managerul celor două „teamuri” clujene era domnul Traian Pop.

În ceea ce priveşte medalia de bronz obţinută în Cupa Campionilor Europeni, ea a fost cucerită  în dauna echipei ungare Rosco SE Budapesta şi a venit să  încheie un an într‑adevăr extraordinar. Competiţia s‑a desfăşurat în sta­ţiunea Harachov din Cehia şi a fost câştigată de echipa Sokol Kobylisky Praga, reprezentanta gazdelor.

− Anul 1996 a fost şi cel în care aţi reuşit o perfor­manţă incredibilă, respectiv câştigarea titlului mondial în proba de simplu, realizată în ţara unde fotbalul este o adevărată religie, Brazilia. Cum a fost posibil acest adevărat eveniment şi ce amintiri aveţi despre acea deplasare?

− Datorită lipsei de fonduri, prezenţa României la acea competiţie a fost aproape compromisă. Federaţia, când a venit vorba de bani, a spus „pas”, recomandând ca sportivii să se descurce cum pot. Cum în acea vreme „ortacii” lui Miron Cozma erau singurii care „puteau”, echipa naţională a fost încropită exclusiv din reprezentanţii minerilor, componenţii echipei Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului. Deşi eram considerat cel mai bun din ţară, mă găseam în imposibi­litatea de a participa, situaţie oarecum ridicolă. Am avut însă un noroc chior. Un brazilian stabilit în România, dublu licenţiat şi care mă ştia de la concursurile din ţară m‑a ajutat aşa cum niciun român nu m‑a ajutat vreodată. „Admirator“ al faptelor „de arme“ ale minerilor din perioada post‑de­cembristă, el nu s‑a împăcat deloc cu ideea că o ţară poate fi reprezentată la o astfel de competiţie de către membrii acestei categorii sociale. Frederico Tavarez, care mi‑a devenit apoi un prieten foarte bun, a suportat din propriul său buzunar costurile acelei deplasări. El era antrenorul loturilor feminine şi masculine ale Franţei, calitate în care participa la acea ediţie de campionat mondial. Interesant a fost faptul că zborul spre Brazilia, cu escală  la Zürich, a fost primul din viaţa mea, astfel încât vă închipuiţi că aveam nişte emoţii uriaşe. Totul a decurs însă cât se poate de normal, iar la aterizare mi‑am spus în sinea mea că, dacă tot am străbătut atâţia mii de kilometri, trebuie să mă întorc acasă victorios.

 

Am început din prima zi pregătirea alături de echipele Franţei, pe care le‑am şi consiliat, cu permisiunea lui Tavarez. Am legat, în acest fel, o serie de prietenii care s‑au dovedit mai apoi de foarte bun augur. Mi‑am petrecut cea mai mare parte a timpului în sălile de antrenament, spre deosebire de „ortaci”, care se plimbau, făceau baie şi se destindeau şi ei cum puteau. Locuiam într‑un hotel situat pe malul Oceanului Atlantic, o adevărată încântare din toate punctele de vedere. Ceea ce m‑a impresionat în mod deosebit a fost felul în care se desfăşurau pe plaja din apropiere zeci de competiţii sportive, protagoniştii având vârste cuprinse între 6 şi 60 de ani. Se juca fotbal, volei şi alte sporturi imediat după  lăsarea serii, meciuri care durau până în zori, ca într‑un carusel interminabil. Tehnica legendară a brazilienilor nu este o poveste, m‑am convins personal de acest lucru. Tineri şi vârstnici jonglau efectiv cu mingea, realizând un spectacol de cea mai înaltă ţinută. Priveam la nesfârşit aceste întreceri care se desfăşurau pe o mega‑bază sportivă şi făceam, fără să vreau, o paralelă cu insuficienta dotare în domeniu din România. În rest, făceam plimbări, baie în piscina hotelului, în apele oceanului şi în cele ale unui golf splendid din apropiere. Brazilia mi‑a rămas în memorie ca o lume a contrastelor, pentru că, alături de persoane foarte bogate, am văzut şi oameni săraci lipiţi. Din acest punct de vedere, am constatat similitudini cu situaţia din România, în sensul că nici în Brazilia nu există o clasă de mijloc solidă.

Revenind la întrecerea propriu‑zisă, pot să vă spun că, datorită ambiţiei cu care am abordat fiecare partidă, am reuşit să‑mi înving rând pe rând toţi adversarii, ajungând în finală. În meciul pentru medalia de aur am câştigat în faţa lui Marian Zigala (Slovacia), un adevărat mit în fotbal‑tenis, un jucător aureolat al multor competiţii de înalt nivel. Visul meu de a deveni campion mondial a devenit realitate, câşti­gând pentru România primul titlu suprem într‑o disciplină care apăruse la noi în urmă cu doar câţiva ani. Trebuie să remarc şi comportarea celorlalţi coechipieri ai mei, alături de care am mai cucerit încă două medalii de bronz, în probele de dublu şi de triplu. Aceştia au fost Tabarcea, Marmaliuc, Săpânţan şi Jecu, toţi din Petroşani. De aseme­nea, vreau să subliniez faptul că prietenii mei, francezii, au terminat competiţia clasându‑se pe locurile 4‑5, o adevărată performanţă pentru ei, în condiţiile în care se aflau la început de drum. Sfaturile mele le‑au prins bine, iar ei s‑au revanşat invitându‑mă în 1997 la un turneu în Franţa, pe care l‑am şi câştigat de altfel. Sponsorii lor mi‑au oferit şi un echipament complet ABM compus din şort, trening şi scurtă de iarnă. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără sprijinul extraordinar pe care mi l‑a oferit acest om deosebit care este Frederico Tavarez, un prieten adevărat şi un iubitor al sportului şi al fair‑play‑ului. Fără el nu aş fi putut să vorbesc azi cu dumneavoastră despre Brazilia, titluri mondiale, iar sportul românesc ar fi fost mai sărac cu o medalie de aur.

− Anul 1997 a marcat un uşor recul, în sensul că ARDAF a pierdut campionatul, cupa, iar România „tre­nul” spre Campionatul European din Franţa, din cauza neacordării vizei. Performanţele lui Florin Purice au fost doar titlurile naţionale la simplu şi dublu, precum şi bronzul de la Cupa Campionilor Europeni desfăşurată la Kosice. Ce s‑a întâmplat în 1998?

− În 1998 ARDAF a redevenit campioană naţională, iar eu am cucerit „clasicul” loc 1 la simplu şi dublu. România a participat la Campionatul Mondial din Ungaria (Szolnok). Acolo s‑au reuşit trei medalii de bronz în probele de simplu, dublu şi triplu, eu aflându‑mă pe treapta a treia a podiu­mului de fiecare dată. Pentru cei mai mulţi aceste rezultate păreau să se constituie într‑o scădere a noastră, dar după părerea mea lucrurile nu au stat astfel. Să nu uităm că România a demonstrat şi de acea dată că este o „abonată” a topului mondial, că are potenţial şi valoare. Este extrem de dificil să ajungi pe primul loc, în condiţiile în care Cehia şi Slovacia reprezintă în acest sport cam ceea ce reprezintă  Germania, Italia sau Franţa în fotbal. Recunoaşterea acestor performanţe a fost consemnată şi de către Ministerul Sportu­rilor din ţara noastră. Ţin minte că am ajuns la sediul acestei instituţii pentru a‑mi perfecta o serie de acte şi am văzut pe hol un tablou cu lista celor mai strălucite performanţe ale ultimilor ani. La loc de frunte erau prezentate rezultatele Federaţiei Române de Fotbal‑Tenis, deşi aportul acesteia în obţinerea lor a fost unul simbolic. Eu trag nădejde însă că lucrurile se vor îndrepta şi echipa naţională a României va găsi sprijinul necesar, pentru a reuşi să‑şi continue cu brio traseul internaţional.

− Domnule Florin Purice, în fotbal‑tenis care este vârsta de „pensionare”?

− Dacă nu se face rabat de la pregătirea specifică, un jucător poate evolua la cel mai înalt nivel până în jurul vârstei de 40‑42 de ani.

− Periplul nostru prin lumea fotbal‑tenisului a ajuns la anul 1999, un an bogat în izbânzi sportive pentru dum­nea­voastră …

− Aşa este. Pe plan intern am reuşit să câştigăm cu echi­pa ARDAF‑ului campionatul intern, detaşat faţă de următoa­rea clasată, West Petrom Arad. Pe locul 3 s‑a situat Petrom Ploieşti. Personal am mai urcat de încă trei ori pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, respectiv în probele de simplu, dublu şi triplu, câştigând astfel tot ce se putea câştiga pe plan intern. Cupa României s‑a desfăşurat la Mamaia, iar trofeul ne‑a revenit de asemenea nouă, ARDAF‑ul reuşind un frumos event campionat‑cupă. În luna mai a avut loc Cupa Campionilor Europeni, care s‑a desfăşurat, în premieră, la Cluj‑Napoca, într‑o organizare perfectă. Pentru clubul nostru a fost o deosebită onoare de a găzdui o asemenea competiţie, iar clasarea noastră  pe locul al doilea a fost de natură să  ne aducă elogii din partea celorlalte combatante. Mai mult, acest rezultat a permis ARDAF‑ului să abordeze următoarea ediţie, cea din anul 2000, din postura de cap de serie. Coechipierii mei au fost Săsărman, Onuţu, D. Horia, Hălăştoan, antrenor Traian Pop.

Dintr‑un an plin de succese nu putea lipsi o altă pre­mieră, şi anume izbânda mea în proba de simplu a Campiona­tului European desfăşurat în Turcia, la Istanbul. Pentru prima dată în scurta sa istorie, fotbal‑tenisul româ­nesc cucerea un titlu continental, care venea ca o confirmare a faptului că victoria mea din Brazilia (unde am cucerit în 1996 titlul mondial) nu a fost o întâmplare. România devenea astfel o forţă în acest sport, lumea ne cunoştea, marile rivale Cehia şi Slovacia având de acum încă o rivală de calibru. În drumul meu spre finală am trecut din nou de adversarul meu de la Sao Paolo, Marian Zigala (Cehia, posesorul „aurului” în 1997), unul dintre cei mai buni sportivi pe care i‑a avut această disciplină vreodată. În meciul pentru medalia de aur l‑am învins pe Pal Tamas (Ungaria), locul 3 revenind lui Josef Tirpak (Cehia). Datorită încă a două me­dalii de bronz obţinute în probele de dublu şi triplu, România a ocupat locul 2 în clasamentul final pe naţiuni, lucru care spune foarte multe despre saltul valoric pe care l‑am înregistrat în acest sport. Ceilalţi componenţi ai lotului deplasat la Istanbul au fost Tabarcea, Onuţu, Săsărman, Stoica şi Jecu. Corpul tehnic a fost format din Constantin Turcea, Ion Eparu şi Dumitru Toma.

− Traseul bun pe plan internaţional a continuat şi în anul 2000. Care au fost cele mai importante rezultate?

− România a dovedit şi în anul 2000 că este a treia putere mondială în fotbal‑tenis. La Campionatul Mondial din Cehia, în urma medaliilor de bronz obţinute în toate cele trei probe, a punctat, alături de Cehia şi Slovacia, asigurându‑şi locul 3 pe naţiuni. În clasamentul general, ţara noastră a devansat echipe precum Brazilia, Franţa sau Ungaria, deşi acestea aveau de partea lor federaţii foarte puternice şi spon­sori pe măsură.

În Slovacia a avut loc Cupa Campionilor Europeni, unde ARDAF‑ul a terminat pe locul 2, echipa clujeană încheind astfel un ciclu deosebit în istoria participărilor ei în această competiţie.

Din păcate, aceste rezultate contrastau cu starea cam­pio­natului intern, unde nivelul scăzut, lipsa concurenţei şi dezinteresul general şi‑au făcut loc de la un an la altul.

Profit de această ocazie şi vreau să subliniez că, dacă nu se implică nimeni în menţinerea acestui sport la un standard cât de cât mulţumitor, fotbal‑tenisul din România va înceta să mai existe. Îmi pare rău că trebuie să spun aceste lucruri grave, dar sunt conştient că, fără o „minune”, care să dea o întorsătură favorabilă lucrurilor, vorbele mele se vor adeveri. După un titlu mondial şi unul european, cred că am dreptul să trag acest semnal de alarmă şi sper ca mesajul meu să fie bine înţeles, pentru că apăr un sport în care România este o valoare pe plan internaţional.

− Am să vă rog să ne oferiţi câteva date referitoare la modul cum este organizată Federaţia Internaţională (International Football Tennis Association).

− Cu mare plăcere, chiar mă bucur să arăt celor mai puţin familiarizaţi cu această disciplină că fotbal‑tenisul şi‑a găsit propria sa identitate în familia internaţională a sportului. IFTA a luat fiinţă la 07.02.1987 în Elveţia şi are sediul la Biel. Membrii fondatori au fost Germania, Italia, Anglia, Elveţia şi România (prin persoana omului de fotbal Octavian Popescu). Ţările afiliate sunt Ungaria, Franţa, Rusia, Ucraina, Norvegia, Grecia, Cehia, Slovacia, Spania, SUA, Brazilia, Austria, Australia, Turcia, Suedia, Congo.

Campionatele Europene şi Mondiale se desfăşoară alter­nativ, o dată la doi ani, iar Cupele Campionilor Europeni, în fiecare an. Un fapt care atestă preocuparea IFTA pentru lărgirea ariei de cuprindere a acestui sport este acela că în anul 2000 s‑a organizat prima ediţie a Campionatului Mondial de Juniori, precum şi cel Feminin, localitatea de de­but fiind Kosice (Slovacia). La acea ediţie a apărut şi primul succes românesc, cel din proba de simplu băieţi, unde juniorul Ciprian Ivacu a cucerit medalia de aur, semn că de talent nu ducem lipsă. Echipa feminină, al cărei antrenor am fost, a obţinut şi ea două medalii de bronz, în probele de dublu şi triplu.

− Multe dintre antrenamentele fotbaliştilor încep sau se termină cu câte o partidă de fotbal‑tenis. De ase­menea, mulţi dintre fotbaliştii retraşi din activitate îşi găsesc în fotbal‑tenis un bun prilej de a se destinde şi a‑şi demonstra virtuozitatea. Aţi avut cu siguranţă prile­jul să jucaţi astfel de partide în compania unor nume sonore. Cu cine şi de câte ori aţi pierdut?

− Am jucat de nenumărate ori astfel de partide, chiar şi cu reprezentanţi ai vieţii artistice. Dintre oamenii de fotbal care mi‑au fost adversari (cuvântul nu este foarte potrivit, pentru că au fost dispute amicale) îi voi aminti pe Necula Răducanu, Marcel Coraş, Alexandru Boc, Vasile Dobrău. Am jucat şi cu Johnny Săndulescu, Frederico Tavarez şi, un lucru inedit, cu Marcel Răducanu. Acesta din urmă, fost component al „Stelei“, Borussiei Dortmund şi reputat internaţional al României, a jucat la Campionatul European de Fotbal‑Tenis din 1995 de la Monchengladbach, reprezentând Germania. Am avut astfel ocazia să joc un meci oficial în compania acestui fost celebru fotbalist, care se bucură în Germania de o faimă deosebită. Referitor la a doua parte a întrebării dumnea­voastră, răspunsul este că nu am pierdut nicio par­tidă, dar de multe ori a trebuit să mă întrebuinţez serios pentru a învinge.