Augustin Țegean. Autorul unui gol antologic intr-un meci cu Steaua

Augustin Țegean a jucat mereu cu numărul 8, cu capul sus și cu o viziune de excepție.

Asta mi-a povestit Gusti: „Cei mai în vârstă îşi amintesc probabil de celebrul teren de „scoarţă”, format din resturi din pieile care se foloseau la tăbăcit şi care acopereau în întregime suprafaţa de joc…”

Cu Ţegean am împărţit, peste ani, mijlocul terenului din Sala Sporturilor, jucând timp de 25 de ani în aceeaşi echipă.

Pe cât de mare jucător a fost, pe atât de ponderat era în ceea ce priveşte dojenitul noilor săi coechipieri de miuţă, chiar dacă se observa că se abţine cu greu…

Venea şi el cu mult înainte de joc, îşi punea un brâu de piele pe sub tricou, unul din acela cum poartă oierii, să‑l strângă bine, e clar că avea probleme cu coloana, aveam să îl înţeleg acum, când sufăr şi eu de hernie de disc, ştiu ce înseamnă acest chin perpetuu…

Şi totuşi juca, şi totuşi o făcea foarte bine, parcă punea un zid între el şi minge, practic nu i‑o mai puteai lua de la picior odată ce îi intra în posesie (ca orice fotbalist ce se respectă ştia să‑şi folosească şi mâinile. Dacă intrai în zona lui de control te puteai trezi cu un cot în plex destul de rapid…)

Nu era genul care să rămână prea mult la repriza a treia. Mereu grăbit să ajungă acasă, la soţie, la familie.

Anul naşterii: 23.03.1948, Cluj‑Napoca

Zodia: berbec

Studii:

Liceul nr.12, Cluj‑Napoca

Şcoala Postliceală Mişcare‑Comercial Cluj din cadrul Ministerului de Transporturi, promoţia 1975

Şcoala de Antrenori, promoţia 1986

 

Activitate sportivă (1961‑1983):

• prima legitimare: „Armătura„ Cluj, echipă care activa în campionatul orăşenesc şi în care Augustin Ţegean a jucat ca şi copil, junior şi chiar în lotul mare, deşi avea doar 13 ani
• a jucat pentru Universitatea Cluj: 1964-1967, 1980-1981 şi pentru CFR Cluj: 1967-1980, 1981-1983
• are 7 jocuri în echipa naţională de juniori a României, unde a fost coleg cu Gabriel Both (consacrat apoi la Olimpia Satu Mare), Adalbert Cassai, fost jucător al Sportului Studenţesc, actualmente secretar general al Federaţiei Române de Fotbal şi Anghel Iordănescu, câştigător în calitate de jucă­tor a Cupei Campionilor Europeni cu Steaua.
• câştigător a două titluri naţionale de juniori cu Universitatea Cluj în ediţiile din 1965 şi 1967 şi finalist în 1966 (antrenori Silviu Avram şi Vili Covaci). Dintre colegii de generaţie de pe atunci îi cităm pe dr. Mircea Damian, Kurucz, Moldovan, Szoke, Anca, Oprea, Barbu, Musteţea, Tarcu, Lică, fiecare dintre aceştia ajungând să joace cu succes în Divizia A.
• autor al „golului campionatului” într‑o partidă CFR Cluj‑Steaua Bucureşti, scor 1‑0
• câştigător al „topului campionatului” cu o medie de 7,63, înaintea lui Ştefănescu, cu 7,50 şi Ţălnar, cu 7,44
• a fost desemnat cel mai bun mijlocaş coordonator al campio­natului 1980‑1981, în baza mediilor notelor acor­date de redactorii ziarului Sportul. Pentru comparaţie, vom enumera ordinea primilor cinci: Ţegean („U”), Balaci (Universitatea Craiova), Klein (Corvinul), Giuchici (Jiul), Iordănescu (Steaua). Liderii pe posturi erau: portar ‑ Lung (Universitatea Cluj), fundaş dreapta ‑ Negrilă (Universitatea Craiova), stoper ‑ Naghi (FCM Braşov), libero ‑ Ştefănescu (Universitatea Craiova), fundaş stânga ‑ Bogdan (Corvinul), mijlocaşi ‑ Geolgău (Universitatea Craiova), Kallo (FC Argeş), Ţegean („U”), extremă dreapta – Ţălnar (Dinamo), atacant central ‑ Cămătaru (Universitatea Craiova), extremă dreapta Irimescu (Universitatea Craiova).

Trei echipe etalon în care a evoluat invitatul nostru:

• Universitatea Cluj 1965‑1966 ‑ Ringheanu, Gaboraş, Moguţ portari, Pexa, Szoke, Oprea, Remus Cîmpeanu, Marcu, Adam, V. Alexandru, Neşu, Szabo, Ivansuc, M. Bretan, Tarcu, Musteţea, Barbu, Pîrvuleţ, Grăjdeanu jucători de câmp, Andrei Sepci şi Robert Cosmoc antrenori.
• CFR Cluj 1973‑1974: Lenghel ‑ portar, Lupu, Penzeş, Catona, Szoke, Cojocaru, Vişan, Bucur, M. Bretan, Adam, Petrescu, Moga, Boca jucători de câmp, antrenori dr. Constantin Rădulescu şi Emil Chirilă.
• “U” Cluj 1980‑1981: Moldovan, Lăzăreanu – portari, Dobrotă, Moş, Ciocan, I. Mureșan, Poraţchi, Pop Florin, Ţiglariu, Boca, Bagiu, Cîmpeanu II, Batacliu, Dobrău, Suciu, Reves, L. Mihai, Florescu, antrenori Gheorghe Staicu şi Dan Anca.

Postul pe care a cunoscut consacrarea: mijlocaş co­ordo­nator. A jucat întotdeauna cu numărul 8 pe tricou.

 

Activitate profesională:

• antrenor secund la CFR Cluj, 1983‑1984
• antrenor principal la Victoria Someşeni, 1986 – 1987
• antrenor principal la CFR Cluj, 1989 – 1990, pe care a promovat‑o din C în B
• între 1991‑1995 lucrează ca operator RC în cadrul Regionalei CFR, pe post de tehnician
• antrenor principal la Romhills Cluj (divizia D), între 1995‑1998, patron Mircea Harmath
• antrenor şi director tehnic la CFR Cluj în 1998‑1999
• director tehnic la Romhills Cluj între 1999‑2002, divizia D
• director tehnic al echipei Weat Ham Cluj

 

… în 2002, acasă la el, în cartierul Gheorgheni, acolo unde se simte cel mai bine …

Golul anului

Augustin Ţegean a reprezentat cu cinste culorile ambe­lor cluburi clujene, iar conduita sa ireproşabilă din şi în afara gazonului a impus un unanim respect în rândurile iubitorilor acestui sport. Peste toate, Augustin Ţegean rămâne în memo­ria noastră drept un fin tehnician, cu o clarviziune extraordi­nară în teren, cu o ştiinţă a jocului graţie căreia îşi punea mereu colegii în situaţii favorabile, cu execuţii magistrale precum „golul anului„ 1975, în meciul cu Steaua. Despre această realizare a scris la vremea respectivă domnul Radu Cosaşu, în ziarul „Sportul”.

Iată câteva dintre rândurile acestui maestru al conde­iului: „…n‑am nicio îndoială că golul lui Ţegean merită a figura printre aceste basme ale adunărilor pronosportiste… situaţia acestor goluri–capodoperă, la noi, nu e strălucită… mă, omul a jucat de două ori mingea pe cap, că, dacă n‑o juca pe cap n‑avea niciun haz, a lăsat‑o să cadă o dată pe linia de 16 şi deodată, cu stângul, a împuşcat‑o în colţul lung, fe‑no‑me‑nal….păi e posibil să‑l laşi pe Ţegean să joace mingea pe cap şi după aia să tragă? Da ce e Ţegean, Pele?, ar putea spune unii… n‑o să ne descurajăm în elogiul nostru şi la asemenea cinice argumente vom răspunde patetic că da, duminică marcând un gol de antologie, Ţegean n‑a fost mai prejos, în clipa aceea, ca Pele.”

Acestea au fost cuvintele cele mai potrivite cu ajutorul cărora cineva a reliefat „minunea de gol” pe care Augustin Ţegean o reuşea în 1975.

 

Sunt 38 de ani de atunci dar pot spune, ca unul care sunt coechipier cu Augustin Ţegean în partide amicale dumini­cale, că nici acum nu îi poate lua nimeni mingea de la picior, iar când echipa lui pierde, este negru de supărare. Fizic el este neschimbat, are greutatea de acum 30 de ani, nu bea, nu fumează şi se antrenează cot la cot cu elevii săi. Echilibrul din viaţa sa a fost menţinut de atmosfera familială de excepţie, alături de o soţie pe care el o caracterizează ca fiind o femeie minunată.

Augustin Ţegean a fost un mare fotbalist. Extrem de rea­list, el este conştient de valoarea pe care a avut‑o, dar are şi un mare regret, acela de a nu fi reuşit să joace în echipa naţională. Plătind tribut unor „manevre” care se cam practi­cau în epocă, a trebuit să se mulţumească „doar” cu dragos­tea noastră, a clujenilor. Nu ştiu cât de mult sau puţin a pierdut din punct de vedere material, dar ştiu că în sufletul iubitorilor de fotbal el se află la loc de cinste. Deţinător al unor energii nebănuite, de o vigoare fizică de invidiat, Augustin Ţegean nu îşi arată nicidecum anii din buletin. Mă întreb, şi laolaltă cu mine probabil mii de clujeni se miră cum de un om de o asemenea calitate şi probitate morală unanim recunoscute, nu îşi găseşte locul firesc la una dintre echipele clujene. Nu dau sfaturi nimănui, dar celor care se „învârt” prin fotbal, cu sau fără treabă, vreau să le amintesc că Augustin Ţegean există.

 

– Am să vă rog să ne spuneţi ce lipseşte la ora actua­lă echipelor din Cluj?

− După părerea mea ar trebui să existe un nucleu format din 4‑5 jucători exponenţiali, în jurul cărora să „crească„ tinerii fotbalişti. Se aşteaptă rezultate imediate din partea tinerilor, în loc ca ei să fie sprijiniţi, ajutaţi, în momentele grele. Dacă nu dau randamentul scontat, se renunţă cu uşurinţă la ei, în loc să existe o preocupare firească menită a‑i forma, din toate punctele de vedere. Nu trebuie uitat că fotbalul, ca orice alt domeniu de activitate, impune rigoare şi constanţă în munca de zi cu zi. Există mecanisme şi auto­matisme care necesită coeziune între membrii unei echipe, de aceea spun că răbdarea şi lucrul bine făcut sunt elemente indispensabile performanţei.

− Domnule Ţegean, cum arăta o zi din viaţa dumnea­voastră la vârsta copilăriei?

− E foarte mult de atunci, dar îmi aduc aminte la fel de bine ca şi cum ar fi fost ieri. Locuiam în cartierul Iris, pe strada Treboniu Laurian, iar altceva decât fotbal nici nu concepeam să fac. Eram într‑un  du‑te vino între terenul de la „Iris”, jocurile de pe stradă şi terenul de la „Clujeana”. Cei mai în vârstă îşi amintesc probabil de celebrul teren de „scoarţă”, format din resturi din pieile care se foloseau la tăbăcit şi care acopereau în întregime suprafaţa de joc. Acolo băteam min­gea între orele 10‑11, apoi stăteam pe gardul fabricii pentru a‑i aştepta pe muncitorii care ieşeau în pauza de masă şi încingeau câte o „miuţă”. Cei mai buni dintre noi copiii, eram „selecţionaţi” în aceste echipe, iar eu mă număram întot­deauna printre ei. După ce terminam acolo, reveneam pe „scoarţă” pentru a‑mi continua „antrenamen­tul”. Dimineaţa devreme şi seara târziu îmi perfecţionam precizia şutului într‑un mod inedit: pentru că pe strada noastră nu era decât un rând de case, pe partea cealaltă fiind un zid, mi‑am trasat cu creta conturul unei porţi. Imaginându‑mi că sunt în faţa portarului, îmi propuneam să alternez lovituri libere care să atingă „bările”, cu şuturi care ţinteau vinclul sau colţurile de jos ale „porţii”. Uitam efectiv de mine, petrecându‑mi ore întregi în această ipostază, dar cred că mi‑a prins foarte bine acest tip de antrenament, pentru meciurile oficiale pe care aveam să le disput în anii următori. Vreau să vă spun că ju­cam deja la „Armătura” Cluj, în divizia „D”, dar nu renun­ţasem încă la poarta de pe strada mea, cum nu renunţasem nici la meciurile de pe „scoarţă”, care făceau deliciul spectatorilor permanenţi sau ocazionali care urmăreau acele adevărate încleştări fotbalistice. Ca să termin rotund această „radiografie” a unei zile obişnuite din viaţa mea de puşti, pot să vă spun că seara eram mort de oboseală, dar înainte de a adormi mă gândeam invariabil la cum va fi când voi deveni fotbalist adevărat, de Divizia „A”.

− Nu a durat mult, pentru că după un scurt stagiu la „Armătura”, v‑aţi văzut pe jumătate visul cu ochii, pentru că aţi ajuns în „curtea” Universităţii Cluj…

− Aşa este. Din 1964 am ajuns la „U”, poate şi datorită faptului că jucasem la „Armătura” în meciuri adevărate, cot la cot cu jucători care aveau cel puţin dublul vârstei mele, pentru că, să nu uităm, aveam doar 13‑15 ani. În echipa mare a „Universităţii” am debutat la 17 ani, în 1965. Acel an a rămas unul foarte viu în memoria mea, pentru că am obţinut titlul de campion naţional de juniori chiar în ziua când echipa de seniori cucerea Cupa României, cel mai preţios trofeu din istoria clubului clujean.

− Deşi aveaţi o cotă excelentă, fiind considerat unul dintre cei mai valoroşi tineri mijlocaşi ai Clujului, aţi cam fost „luxat”, după câte ştiu eu…

− Da, fusesem cooptat în lotul mare chiar şi pentru finala aceea de Cupa României, dar lotul de pe atunci al lui „U” era „intangibil”, fiind foarte bine acoperit pe posturi. Cu Petru Emil, Marcu, Al. Vasile, unde să mai încapă şi tânărul Ţegean? Cel mai amar gust l‑am avut atunci când am ratat meciul de acasă cu Atletico Madrid, din Cupa UEFA. Am fost până şi în cantonamentul de dinaintea partidei, la hotelul „Siesta”, dar cu o zi înainte de meci, în urma unor jocuri de culise mi s‑a spus: „nu fi supărat, tu mai ai timp să joci în cupe, dar ceilalţi…”. În faţa acestor argumente am rămas „interzis”, dar nu m‑am descurajat. Lucrurile au continuat în această manieră şi înaintea meciului retur. M‑am deplasat cu lotul la Bucureşti, pentru a face deplasarea la Madrid, dar tot aşa, cu o zi înainte de deplasare, am fost trimis înapoi la Cluj. S‑ar putea spune că axioma conform căreia destinul este implacabil s‑a răsfrânt negativ asupra mea, pentru că am simţit încă de pe atunci că norocul unei afirmări depline mă ocoleşte. Probabil şi orgoliul meu, unul pe măsura talentului meu, a fost „responsabil” de aceste neîmpliniri, pentru că nu am acceptat niciodată compromisul.

 -De ce aţi plecat de la „U” după doar trei ani, în 1967?

− Multă lume ştie că atunci a venit la „U” antrenorul Constantin Teaşcă, un etern „revoluţionar“ al fotbalului româ­n­esc. Argumentând că lotul este prea numeros, s‑a dispensat de câţiva dintre noi, printre care m‑am numărat şi eu. Astfel că am fost transferat la CFR Cluj, echipă ce era pregătită de dr. Constantin Rădulescu şi alcătuită din jucători valoroşi precum Vişan, Petrescu, Dragomir, Hăşmăşan, Lupu. Echipa era în căutarea propriei identităţi, după ce fuzionase nu demult cu CSM Cluj. M‑am simţit încă de la început în elementul meu, pentru că atmosfera era una de muncă, nu se făcea rabat de la efort iar colegii erau nişte băieţi pe cinste, în mijlocul cărora m‑am simţit întotdeauna bine. Mi‑am câştigat locul de coordo­nator la mijlocul terenului, poate şi pentru că înţelegeam foarte bine jocul. Vreau să vă spun că eu am jucat pe absolut toate posturile în afară de cel de portar şi de aceea îmi simţeam foarte bine coechipierii. Am ştiut întotdeauna să îi pun pe alţii în valoare bazându‑mă pe tehnicitatea şi clarvi­ziunea mea, dar am şi luat câteodată jocul pe mine cum se spune, reuşind câteva execuţii de mare rafinament. Şi ca să nu creadă că mă laud, trebuie spus că ceea ce îmi reproşam era o uşoară lentoare, pe care încercam din răsputeri să o suplinesc prin forţă şi angajament. Acei ani petrecuţi la CFR Cluj sunt plini de amintiri nemuritoare, pentru că acel spirit al unei echipe mici, dar întotdeauna dornică să îşi depăşească propria condiţie era cel care ne purta spre victorii. Nu de puţine ori am reuşit să răsturnăm, din postura de „buturugă mică”, „caruri” celebre. Aşa a fost şi în anul 1975, când am învins Steaua Bucureşti cu 1‑0, printr‑un gol ce avea să devină „golul anului”, pe care l‑am reuşit după ce am făcut câteva duble, două dintre ele cu capul.

Augustin Țegean a antrenat mai apoi diferite echipe clu­jene, dar cel mai mult i‑a plăcut să stea alături de familie, probabil ca o revanșă pentru anii în care a lipsit atât de mult de acasă, fotbalist fiind. Așa îl văd și acum, un familist convins, umblând mult pe jos între cartierul în care lo­cuiește și centru…