Am scris chestiunea asta, la un moment dat, părîndu-mi-se interesantă. Acum nu mai am același entuziasm dar poate îi va folosi cuiva, cine știe. Oricum, e fain de știut că jurnalismul sportiv are un standard și poate de aceea jurnaliștii care scriu despre sport sunt atît de citiți. Pentru că au de respectat niște nume grele care au găsit de cuviință să se aplece spre sport deși ei excelau poate într-ale scrisului de altă factură.
Articolul își propune o trecere în revistă a unor scriitori români care s-au aplecat în operele lor asupra unor tematici sportive, unii dintre aceștia cochetând sau chiar profesând în domeniul jurnalismului sportiv. Tema se concentrează mai mult pe exponenții acestui curent de dinainte de 1989, când se poate spune că fenomenul a luat amploare. Acest lucru a avut darul de a îmbogăți aria materialelor sportive prin profesionalism și printr-o scriitură elaborată și consistentă. Nume precum Eugen Barbu, Fănuș Neagu se numără printre personalitățile literare care au avut și importante contribuții în domeniul publicisticii sportive, Cornel Nistorescu – editorialist și jurnalist specializat în reportaj s-a numărat și el printre cei care au avut tangențe cu jurnalismul sportiv, iar Ioan Chirilă a fost omul care a dus cartea sportivă foarte aproape de zona de literatură. De asemenea, pornind de la aceste exemple putem spune că și după Revoluție această conviețuire între literatură și jurnalismul sportiv funcționează și sunt create chiar premisele pentru ca ea să continue și pe viitor.
Eugen Barbu (1924 – 1993)
|
Bucureşti |
|
Facultatea de Litere Bucureşti |
|
Director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și om politic român, laureat al premiului Herder[1] |
|
Publicistică: Director Revista „Luceafărul” Fondator şi Director Revista „Săptămâna” Co-fondator Revista „România Mare” |
|
Cărţi publicate[2]: Nuvele și povestiri: Gloaba; Tripleta de aur; Oaie și ai săi; Patru condamnați la moarte; Tereza; Prânzul de duminică; Vânzarea de frate; Martiriul Sfântului Sebastian; Miresele. Romane: Balonul e rotund; Unsprezece; Groapa; Șoseaua Nordului; Facerea lumii; Princepele; Incognito I-IV; Săptămâna nebunilor; Ianus Reportaje: „Pe-un picior de plai”; „Cât în 7 zile”; „Cu o torță alergând în fața nopții”. Memorialistică, eseuri, critică, proiecte literare: Jurnal; Măștile lui Goethe; Foamea de spațiu; Jurnal în China; Caietele Princepelui I-VI; O istorie polemică și antologică a literaturii române. Teatru: toate piesele de tratru sunt adunate într-un volum: Teatru. Versuri: Osânda soarelui. Traduceri din Faulkner, Th. Mann, Gabriel Garcia Marquez. Scenarii de film: seria Haiducilor. |
Romanul Unsprezece, printre primele romane ale autorului, se pliază cel mai bine pe tema noastră, respectiv construirea unei opere literare care să se bazeze pe întâmplări din lumea sportului. De asemenea, romanele Groapa sau Balonul e rotund, volume care au cunoscut consacrarea și recunoașterea de către cititori drept adevărate repere, au la bază întâmplări din sport.
Personaj controversat, Eugen Barbu a fost acuzat, pe rând, de scriitorii vremii, de lansarea unor „campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanţi ai momentului care îl incomodează prin simpla lor prezenţă” (1979, Marin Sorescu, redactor- şef Revista „Ramuri”), dar şi de plagiat, în volumul al 3-lea al romanului Incognito (1979, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu şi Nicolae Manolescu, membri ai Uniunii Scriitorilor).
Considerat vârf de lance al revoluţiei culturale a lui Ceauşescu, Eugen Barbu, „brutal, vulgar şi sprijinit direct de DSS, se ocupa cu demolarea adversarilorliniei partidului în cultură şi artă”[3] în revista „Săptămâna”, al cărei director era.
Dacă în perioada comunistă şi-a păstrat calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, în 1990, odată cu înfiinţarea cotidianului „România Mare”, s-a redeschis dosarul de plagiat, la care s-au adăugat acuzaţiile de protocronism şi colaborare cu securitatea, ceea ce a dus la excluderea sa din acest for.
Primele lui romane au fost cu subiect sportiv: Balonul e rotund şi Unsprezece.
Romanul Groapa, deşi extrem de contestat, s-a impus ca o scriere memorabilă atât în perioada comunistă, cât şi cea post comunistă. Subiectul romanului este unul real, desfiinţarea unei gropi de gunoi din Bucureştiul anilor de început de comunism şi transformarea locului într-o mahala a capitalei, cu toate poveştile şi dramatismul care însoţesc un astfel de demers, inclusiv cu referiri în ceea privește mișcarea sportivă.[4]
Romanul Unsprezece a fost scris într-o perioadă de confluenţă a două regimuri: capitalist şi comunist şi reflectă atmosfera de tranziţie de la „fotbalul bazat pe calităţile personale ale jucătorilor, la un fotbal bazat pe spirit colectiv, de echipă, şi nu pe indivizi”[5]
Fănuş Neagu (1932 – 2011)
|
Grădiştea de Sus, Brăila |
|
Facultatea de Filozofie Bucuresti (nefinalizată) |
|
Romancier, dramaturg şi nuvelist |
|
Publicistică: redactor la „Scânteia tineretului” redactor la revistele „Luceafărul” şi „Amfiteatru” redactor-şef la revista „Literatorul” |
|
Cărţi publicate[6]: Nuvele şi povestiri: incluse în antologiile În văpaia lunii; Fântâna; Casa care se leagănă; Pierdut în Balcania; Povestiri din drumul Brăilei; Partida de pocher; O corabie spre Bethleem; Dincolo de nisipuri. Romane: Îngerul a strigat; Frumoşii nebuni ai marilor oraşe; Fals tratat despre iubire; Scaunul singurătăţii; Ţara hoţilor de cai; Amantul Marii Doamne Dracula; Asfinţit de Europa, Răsărit de Asie; Jurnal cu faţa ascunsă (2 volume). Piese de teatru: Echipa de zgomote; Scoica de lemn; Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp; Olelie. Scenarii de film: Lumină de iulie; Casa de la miezul nopţilor; Lişca; Sosesc păsările călătoare; Casa din vis; Terente – regele bălţilor Literatură pentru copii: Caii albi din oraşul Bucureşti Publicistică: Cartea cu prieteni. Poeme răsărite în iarbă; A doua carte cu prieteni; Insomnii de mătasă; Întâmplări aiurea şi călătorii oranj’ |
Fănuş Neagu a fost cel care s-a tutuit cu îngerii[7], a iubit viaţa ca un desfrânat[8], dar nu a făcut dragoste pe zăpadă[9].
Fănuş Neagu se confundă cu Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, sintagmă pe care unii au auzit-o/citit-o/folosit-o în diferite situaţii, fără să ştie că este, de fapt, numele unui roman apărut sub semnătura celui pe care îţi este foarte greu să-l „clasifici” ca aparţinând unui gen.
Poate unul dintre scriitorii care au îmbinat cel mai bine literatura cu ceea ce însemnă adevărata cronică sportivă, Fănuș Neagu a reușit să scrie în domeniul gazetăriei sportive mai bine chiar decât jurnaliștii înșiși, într-atât de fin, ascuțit și sfredelitor era condeiul său. A colaborat cu diferite ziare şi reviste, în care a publicat articole şi reportaje, iar în Revista „Literară” a publicat „tablete” sportive adunate ulterior în volumele Cronici de carnaval şi Cronici afurisite sau Poeme cântate aiurea.
Scriitorul „şaizecist”, care şi-a creat un stil propriu, uşor recognoscibil, a fost „acuzat” de colegii de redacţie că şi-ar fi crescut popularitatea odată cu intrarea în „arena gazetăriei sportive”[10]
Romanul Frumoşii nebuni ai marilor oraşe a fost scris în anul 1968, iar unul dintre personajele principale este fotbalistul Ed Valdara, de la Dinamo, zis şi Maori. Mai mult, un alt „nebun frumos”, Radu Zăvoranu, deşi trubadur de profesie, „măsura 1,80, avea muşchii lungi, întărâtaţi în bazinul de înot al clubului Dinamo”, iar pe parcursul cărţii, autorul face referire şi la alte sporturi: box, gimnastică, concluzionând, la un moment dat, că „sportul risipeşte distanţele şi apropie sufletele mai mult decât muzica uşoară.”[11]
Ceea ce poate îl individualizează pe Fănuș Neagu în peisajul acesta al cronicii sportive este larga adresabilitate a textului său, unul care ajunsese să fie gustat de toate categoriile de public, nu doar de cel foarte educat sau elevat. Astfel, sunt de notorietate momentele în care, în miez de noapte, tipografii, înainte să culeagă cronica sportivă a lui Fănuș Neagu îi sorbeau textele. Acest fapt a fost consemnat în câteva gânduri de criticul literar Alex Ștefănescu, cel care foarte plastic s-a exprimat: „Nichita Stănescu era iubit, Marin Preda – respectat, Mircea Dinescu – simpatizat, dar numai de către cunoscătorii de literatură. Fănuş Neagu avea mii de cititori şi în rândul celor care ignorau literatura în viaţa lor de fiecare zi”[12].
Cronici afurisite sau poeme cântate aiurea[13] (materiale adunate din tabletele semnate în „Scânteia Tineretului” și „Luceafărul și „Cronici de carnaval”[14] (volum de publicistică) , sunt poate cele mai elocvente exemple ale modului în care Fănuș Neagu s-a apropiat cu cronica sportivă până înspre poezie, prin limbajul propriu și atât de specific lui.
La moartea sa, în 2011, doi importanți oameni de cultură au spus, în esență, cam tot ceea ce ar putea fi important pentru tema pe care ne-am propus să o tratăm, respectiv despre confluența între literatură (și chiar poezie) și cronica sportivă, la Fănuș Neagu.
Unul este Dinu Săraru și celălalt Augustin Buzura. Primul a rostit următoarele cuvinte, impresionante: „Fănuş Neagu rămâne unul dintre poeţii limbii române. A îmbogăţit limba română cu pagini de poezie. De la Tudor Arghezi şi Eugen Barbu nu a existat poet mai mare. M-a impresionat în ultimii 21 de ani, când a stat la distanţă faţă de mizeria cetăţii noastre.”[15]
Iar Augustin Buzura a apăsat poate cel mai tare pe această legătură a lui Fănuș Neagu cu jurnalismul sportiv: „A fost un om care a făcut gazetărie de mare clasă, a scris cronică sportivă şi a schimbat faţa cronicii sportive. A fost un fanatic al limbii române şi al Rapidului!”[16]
Teodor Mazilu (1930 – 1980)
|
Bucureşti |
|
Facultatea Muncitorească (la fără frecvenţă) şi Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” |
|
Dramaturg, autor de piese de teatru şi scheciuri de televiziune |
|
Publicistică: „Flacăra” – foiletoane satirice „Contemporanul” – cronică sportivă „Scânteia Tineretului” „România Literară” „Luceafărul” |
|
Opere publicate[17]: Culegeri de nuvele: O plimbare cu barca; Vara pe verandă; Pălăria de pe noptieră; Înmormântare pe teren accidentat; Iubiri contemporane; Elegie la pomana porcului; Doamna Voltaire; Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni. Romane: Bariera; Aceste zile și aceste nopți; O singură noapte eternă; Într-o casă străină (vol 1). Piese de teatru: Proștii sub clar de lună; Acești nebuni fățarnici; Mobilă și durere; Don Juan moare ca toți ceilalți; Somnoroasa aventură; O sărbătoare princiară; Frumos este în septembrie la Veneția. Volum de poezii: Cântece de alchemist Eseu filozofic: Ipocrizia disperării Mici schite morale: Pâinea la loc fix Publicistică: Fotbalul n-a fost creat de diavol; Este corida o luptã cu moartea |
Teodor Mazilu a fost genul „clasic” de boem. Nu a reuşit să se adapteze statutului de angajat şi rigorilor impuse de acesta, a dus o viaţă „dezordonată”, trăind exclusiv din scris. În totală contradicţie cu stilul de viaţă, a fost „extrem de productiv ca scriitor şi dovedeşte o surprinzătoare putere de organizare a datelor pe care le obţine din observarea naturii umane. Scrierile sale – în special proza şi teatrul – sunt foarte bine primite de critica literară, de public, dar nu şi de autorităţi. Are faima unui nonconformist.”[18]
A făcut faţă cenzurii nomenclaturiste în stilul lui, îngropându-i pe cei responsabili cu verificarea în noi şi noi scrieri, fără să le rescrie pe cele respinse. Alex Ştefănescu îl caracterizează foarte bine: „Teodor Mazilu a scris «la normă», ca toţi ziariştii din epocă, articole pentru «Scânteia tineretului», iar aceste articole au luat treptat forma unor schiţe satirice. Ele constituie materia volumului său de debut Insectar de buzunar din 1956. Apoi, scriitorul s-a manifestat fără inhibiţie, dar şi fără emfază şi în alte genuri: în roman, în teatru, în poezie (dragostea lui dintâi), în eseu, în jurnalul de călătorie. Din când în când a publicat noi volume de proză scurtă, care se alcătuiau parcă de la sine, prin recoltarea unei flore spontane. Nu a refuzat să tipărească nici transcrieri ale unor discuţii despre fotbal sau piese de teatru pentru artişti amatori.”[19]
În 1970, la Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, trei scriitori importanți ai literaturii române participau în calitate de redactori sportivi la acel eveniment: Eugen Barbu, Ion Băieşu şi Teodor Mazilu. Impresiile lor au apărut un an mai târziu în „Almanahul Literar” (1971). În cazul lui Teodor Mazilu, romanul Fotbalul n-a fost creat de Diavol este consecinţa literară a acestei deplasări, care mărturiseşte că „nu m-am dus în Mexico şi la Campionatul Mondial ca să studiez inovaţiile tehnice. Asta e treaba antrenorilor şi a ziariştilor de specialitate – oameni pentru care fotbalul e totul.”[20]
Cum vede însă fotbalul după această experienţă? „un joc căruia i se dă atâta importanţă riscă să nu mai rămână joc. Dolari, campionate, prevederi, interese, reclame – e greu ca fotbalul să reziste ispitelor pe care Diavolul i le aruncă de-o vreme încoace. Diavolul de-aia e Diavol, în materie de ispite nu-l întrece nimeni.”[21]
Cornel Nistorescu (1948)
|
Turmaş, Hunedoara |
|
Facultatea de Filologie, UBB Cluj-Napoca |
|
Jurnalist |
|
Publicistică: Redactor „Viaţa studenţească” Redactor „Scânteia tineretului” Redactor „Revista Flacăra” Director „Evenimentul Zilei” Co-fondator Europa FM şi Total FM |
|
Cărţi publicate[22]: Întâmplări în liniștea unei fotografii; Paradisul provizoriu; Proprietarul de iluzii; Reporter la sfârşitul lumii; Români, vi se pregăteşte ceva |
Cu jurnalistul Cornel Nistorescu am avut plăcerea să lucrez o perioadă la „Evenimentului zilei” (pe care îl conducea), iar apoi pe cînd eram redactor şef la săptămânalul și apoi la cotidianul deschis de el în Cluj, numit „Foaia transilvană”.
Din mărturiile sale, dar și din mărturii consemnate de-a lungul timpului în presă și nu numai, aveam să înțeleg apetitul lui pentru jurnalismul sportiv, domeniu pe care nu îl considera marginal activității lui publicistice, ba dimpotrivă, îi sublinia însemnătatea de fiecare dată când venea vorba despre asta.
Cornel Nistorescu, dedicându-și o parte semnificativă din timp materialelor sportive a reușit, într-o epocă de tristă amintire precum cea marcată de regimul comunist, să călătorească în străinătate, să vadă locuri unde altfel ar fi ajuns mai greu și să scrie despre evenimente memorabile.
De asemenea, Cornel Nistorescu, intuind că redacția de sport dintr-un cotidian generalist, așa cum era „Evenimentul zilei”, poate fi un adevărat motor în ceea ce privește dezvoltarea ziarului, ceea ce poate duce chiar la creșterea vânzărilor, domeniu deloc de neglijat.
Astfel, în vremea în care a fost la conducerea „Evenimentului zilei”, 1996-2004, Cornel Nistorescu a acordat o atenție deosebită paginilor sportive ale ziarului, lăsând în mod deliberat o mare libertate de exprimare și de mișcare jurnaliștilor sportivi, redacția de sport putând fi considerată ca un „stat în stat” .
Unul dintre exemplele emblematice pentru flerul jurnalistic al lui Cornel Nistorescu se poate spune că l-a constituit momentul Campionatului Mondial din 1994, când 7 pagini dintre cele 12 ale Evenimentului zilei au fost dedicate acestui eveniment sportiv major (momentul a coincis cu victoria României din meciul cu Columbia, 3-1) pentru ca mai apoi, la câteva zile distanță, „Evenimentul zilei” să consemneze un lucru și mai neobișnuit: 10 pagini din 12 au fost dedicate sportului, după victoria istorică a României în fața Argentinei, scor 3-2.
În aceeași arie de reprezentativitate se poate înscrie și titlul rămas în istoria presei românești, acela care marca retragerea din echipa națională de fotbal a României a marelui jucător Gheorghe Hagi. Atunci, în 2001, „Evenimentul zilei” titra, pe prima pagină: „11 fără 10”, un titlu memorabil, cu trimitere la numărul de pe tricoul lui Hagi, respectiv numărul 10, fără de care naționala României (compusă din 11 jucători) nu va mai fi niciodată la fel…
Într-o vizită din 2014 pe care Cornel Nistorescu a făcut-o la Cluj, chiar la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, acesta și-a lansat două volume valoroase: Reporter la sfârșitul lumii[23] și Români, vi se pregătește ceva[24]. Cu acest prilej studenții au putut afla lucruri interesante din activitatea de reporter a lui Cornel Nistorescu, inclusiv aceea de reporter sportiv.
Pentru un om care a cunoscut definitiv gloria jurnalistică internațională prin celebrul său editorial „Cântarea Americii” (de după dezastrul din 11 septembrie 2011), aplecarea constantă de-a lungul carierei sale înspre jurnalismul sportiv este cu atât mai onorantă pentru cel din urmă. Om de condei, autor al unor reportaje de clasă, director de publicații tipărite, fondator al unor posturi de radio importante, Cornel Nistorescu nu a neglijat niciodată domeniul știrii, tabletei, opiniei, editorialului sau reportajului cu temă sportivă. Autor al unor asemenea articole sau girant al lor, jurnalistul a îmbogățit prin viziune și acțiune un tărâm atât de interesant precum cel al publicisticii sportive prin mult entuziasm și talent. Cornel Nistorescu face parte, oricum, dintre jurnaliștii care s-au iluzionat că meseria aceasta este la granița cu literatura. Lui i-a reușit demersul, lucru ce nu poate fi pus la îndoială.
Radu Cosaşu (1930)
|
Bacău |
|
Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” |
|
Scriitor, autor de nuvele |
|
Publicistică: reporter la „Revista elevilor” redactor la „Scânteia tineretului” redactor la „Informaţia Bucureştiului” redactor „Sportul popular” co-fondator „Dilema” redactor „Gazeta Sporturilor” |
|
Cărţi publicate[25]: Servim Republica Populară Română (sub pseudonimul Radu Costin); Opiniile unui pământean; Lumină; Energii; Nopțile tovarășilor mei; Omul, după 33 de ani, scapă; Maimuțele personale; Viața în filmele de cinema; Un august pe un bloc de gheață; Supraviețuiri; Supraviețuiri, vol. II; Meseria de nuvelist (Supraviețuiri, vol. III); Ficționarii (Supraviețuiri, vol. IV); Logica (Supraviețuiri, vol. V); Cap limpede (Supraviețuiri, vol. VI); Supraviețuirile 1 – Rămășițele mic-burgheze; Supraviețuirile 2 – Armata mea de cavalerie; Gărgăunii – Supraviețuirile 4; Supraviețuirile 6 – În jungla unui bloc de gheață. Alți doi ani pe un bloc de gheață; Cinci ani cu Belphegor; Povești pentru a-mi îmblânzi iubita; O viețuire cu Stan și Bran; Sonatine; Mătușile din Tel-Aviv; O supraviețuire cu OSCAR; ÎnSISIFicarea la noi pe Boteanu; Autodenunțuri și precizări |
Radu Cosașu, la 92 de ani, un nuvelist remarcabil, continuă să scrie cu asiduitate în presa sportivă și, mai mult, el o face în „Gazeta Sporturilor”, cotidian considerat a fi cel mai reprezentativ pentru acest domeniu. Editorialele sale spumoase fac deliciul cititorului acestui cotidian de sport, verbul tăios și metafora imprevizibilă fiind plăceri pe care nici un cititor nu și le-ar putea refuza vreodată.
Pe Radu Cosașu l-au caracterizat mulți alți autori. Ne vom opri la cea pe care i-a făcut-o Bedros Horasangian în Observator Cultural: „Radu Cosașu scrie precum alţii respiră: uşor şi regulat. Aşa i-a fost dat: să se bucure de viaţă printre nebucuriile ei şi să scrie şi când nu scrie. Cosaşu scrie şi când vorbeşte, doarme, se uită la televizor, mănâncă, joacă bridge, călătoreşte sau citeşte ziare. Scrisul şi în-scrisurile lui Cosaşu se nasc din această convergenţă a Oltului şi Mureşului cu valurile Senei: realitatea românească şi gazetăria franţuzească”.[26]
Absolvent de Litere, Radu Cosașu rămâne fidel limbii române autentice, scriitura sa impecabilă aducându-i recunoașteri unanime. Scria pentru „Sportul popular” acum mulți ani, apoi trece spre revista „Cinema”, ajunge la „Dilema”, „România liberă” iar în prezent la „Dilema Veche” și „Gazeta Sporturilor”.
Cronicile lui Belphegor (pseudonimul cu care semna rubrica sportivă din „Informația Bucureștiului”) au făcut epocă. Acestea s-au materializat într-un volum de excepție, Cinci ani cu Belphegor, apărut la Editura Sport-Turism în 1975.
Abordările lui Radu Cosașu în ceea ce privește tableta sportivă au o anumită particularitate care străbate ca un fir roșu întregul discurs: pozitivitatea. Prin metode doar de el știute, sportul este privit precum partea plină a paharului, preocupările autorului fiind mai întotdeauna acelea de a releva frumosul din sport, competiția adevărată, fair-play-ul, în detrimentul dezvăluirilor sau a arătatului cu degetul înspre greșeli de tot felul.
Citindu-l pe Radu Cosașu te luminezi tu însuți, într-atât de clar expuse sunt ideile, într-atât de logice argumentele și firești concluziile. Scriitura lui are un farmec aparte ce nu poate veni de altundeva decât dintr-o pasiune extraordinară pentru cuvânt, una probabil egală cu talentul său.
Și în cazul lui Radu Cosașu, literatura e la ea acasă indiferent de genul jurnalistic abordat, ori pe tărâmul jurnalismului sportiv autorul pare să simtă mai bine decât oricând, relevând faptul că zona îi este extrem de familiară și de confortabilă.
În 2003, Radu Cosaşu se adaptează trendului şi reeditează volumul Un august pe un bloc de gheață, în ediție electronică.[27] Succesul de care s-a bucurat această reeditare a dus la continuarea colaborării cu Editura LiterNet, pe piaţa online de cărţi apărând, în 2004, As time goes by. Cosaşu par lui même, un montaj de reportaje, cartuşe editoriale, fragmente de proză, o nuvelă întreagă, cronici de cinematecă şi un fragment de roman.[28]
Ioan Chirilă
|
Ismail, Ucraina |
|
Facultatea de Drept București |
|
Jurnalist sportiv şi scriitor de cărţi pe teme sportive |
|
Publicistică: redactor sportiv Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport jurnalist „Sportul popular” senior editor „Pro Sport” comentator Radiodifuziunea Română |
|
Cărţi publicate[29]: Decatlonul de aur; Finala se joacă astăzi; World Cup ’66; Glasul roților de tren. Istoria Rapidului; Șepcile Roșii; Mexicul – această fata morgana; Mexico ’70. Jurnal sentimental; Ar fi fost prea frumos; Învingătorul lui Cruyff – Campionatul Mondial de fotbal 1974; Cu cărțile pe față. Însemnări din lumea sportului; Nadia; Ar! Gen! Ti! Na!; Răsucind fusele orare. Însemnările unui cronicar de fotbal; My Husband, the King; Viața la puls 200. Ocolul lumii în 30 de sporturi; España ’82; Și noi am fost pe Conte Verde; Pe marile bulevarde ale fotbalului; Zile și nopți pe stadion; Frumoasele noastre duminici; Franz über alles; Eu am jucat cântând ; Maratonul meu; Lucescu și drogul său, fotbalul; Un veac de fotbal românesc (împreună cu Mihai Ionescu) |
Una dintre primele sale cărți cu tematică sportivă, a cincea în ordine cronologică, s-a transformat în timp într-o adevărată Bibilie a suporterilor unei echipe de fotbal din provincie, e vorba despre Universitatea Cluj. Atât de emoționante au fost cuvintele pe care Ioan Chirilă le-a rostit despre istoria acestui club, despre tradiția universitară de la Cluj, despre oamenii de cultură care și-au pus amprenta asupra Cetății, despre întâmplări cu valoare de simbol, despre românism și nu în ultimă instanță despre esența sportului, aceea de a nu crea neapărat campioni ci modele, nu recorduri ci camaraderie și spirit de fair play, încât volumul Șepcile Roșii a ajuns aproape în toate bibliotecile personale ale clujenilor. De dată recentă, în 2013 volumul a fost reeditat la inițiativa unei grupări de suporteri ai Universității Cluj, sub egida Editurii Grinta din Cluj.
Soția jurnalistului, actrița Iarina Demian, a transmis la lansare un mesaj emoționant din care transpare simțirea, sufletul pe care Ioan Chirilă le-a pus în momentul în care a înțeles să scrie această carte-monument: „Mă bucur că aţi ales să reeditaţi această carte în care chiar din primele pagini se simte afecţiunea şi admiraţia sinceră pe care Ioan Chirilă a avut-o pentru Universitatea Cluj şi pentru cei care au reprezentat-o cu atâta dăruire. Eu nu am fost decât un suporter de pe margine, tăcut, dar pasionat de toate poveştile extraordinare pe care le-am aflat. Șepcile Roşii nu este doar o carte de vizită, ci un portret făcut dintr-o memorie… a inimii. Este istoria unei echipe boeme, care cântă frumos şi care «poartă un U pe tricouri, o potcoavă cu noroc». Recitind cartea mi-am dat seama că cele mai multe din povestiri sunt schite cinematografice. În noaptea aceea albă am revăzut toată povestea Şepcilor Roşii. Vinul din pahare mişca frumos, ca un operator iscusit, fotografiile vechi şi noi!”
Ioan Chirilă a fost un adevărat recordman în materie de prezențe fizice la Campionatele Mondiale de Fotbal, momente în urma cărora s-au născut o serie de volume care au făcut epocă. Aceste cărți au fost citite cu sufletul la gură atât de fanii fotbalului sau ai sportului, în general, cât și de un public mai puțin avizat într-ale sportului, dar poate chiar mai pretențios, care gusta, în primul rând, talentul scriitoricesc al autorului. Tot ce scria Ioan Chirilă avea farmec, nerv, verb și consistență, totul captiva, te acapara și te cucerea pentru totdeauna.
„World Cup 66”, „Mexico 70”, „Învingătorul lui Cruyff – Campionatul de Fotbal din 1974”, „Ar!Gen!Ti!Na!”, „Espana 82”, „Zile și nopți pe stadion”, „Franz Uber Alles” au fost cronici excepționale pentru 6 ediții consecutive de Campionat Mondial la care Ioan Chirilă a participat. Aceste cronici pot foarte bine să se ridice la același nivel cu cel al unor romane captivante, într-atât de meticulos sunt lucrate. Sunt scrise într-o limbă română impecabilă, cu o tehnică de bijutier al cuvântului, sunt cărți pe care nu le poți lăsa din mână odată ce ai parcurs primele cuvinte.
Nu numai fotbalul a fost tratat în cărțile lui Ioan Chirilă. Un loc deosebit de important l-au avut și alte sporturi, printre care, la loc de cinste, gimnastica și tenisul.
Nadia, volum apărut în 1977 la Editura Sport-Turism, a fost un best-seller, mai cu seamă în anii imediat următori obținerii succesului extraordinar al Nadiei Comăneci, acela de a fi cucerit titlul de campioană olimpică la Jocurile Olimpice de la Montreal, în 1976. Cartea aceasta ajunsese să se vândă pe sub mână, la prețuri de câteva ori mai mare decât cel înscris pe copertă, datorită interesului extrem pe care îl suscita în epocă, Nadia Comăneci influențând în mod deosebit vieților multor familii de români de atunci. De fapt, cartea a bătut orice record în materie, fiind tipărită în 300.000 de exemplare.
My Husband, The King, titlul iniţial dat de autor fiind Meciul iubirii (din motive lesne de înțeles pentru acea perioadă istorică), a apărut în 1980 și a fost dedicată relației dintre Bjorn Borg și Mariana Simionescu, o jucătoare din România cu care marele campion suedez de tenis s-a și căsătorit.
O altă carte care a făcut furori, și tot despre tenis, a fost cea care a purtat titlul Eu am jucat cântând (volum despre viața lui Ilie Năstase), în 1991, o scriere captivantă care a rămas în memoria colectivă drept o adevărată operă de artă, poate una dintre primele panoramări ale tumultoasei existențe a lui Ilie Năstase, un campion nonconformist, o figură aparte în peisajul sportului alb mondial.
Atât de impresionantă a fost figura acestui condeier, încât după moartea jurnalistului s-a instituit un concurs de gazetărie sportivă sub titulatura Premiile „Ioan Chirilă”.
Pe site-ul oficial se dă următoarea explicație: „Premiile Ioan Chirilă sunt acordate anual de Fundația artEST celor mai buni jurnaliști de sport din țară, ca un omagiu adus celui mai mare gazetar și scriitor de literatură sportivă din România. Concursul se adresează tuturor gazetarilor de sport, indiferent de forma de exprimare a acestora, de aria de acoperire, de frecvența apariției ori de specializarea acesteia (presă generală sau de specialitate)”[30].
La ediția din 2009, volumul meu, De Cluj, numai de bine a avut o singură nominalizare (din partea postului Eurosport) la Premiile „Ioan Chirilă”, secțiunea „Premiul special pentru carte”. La acea ediție au participat autori importanți și cărți redutabile precum Super Steaua, a lui Andrei Vochin, Inimi la Beijing, scrisă de Luminiţa Paul, Cătălin Tolontan, Marian Ursescu şi Cristi Preda, Duminica fără fotbal, de Constantin Popescu-Berca, Steaua, legenda unei echipe de fotbal, a lui Cătălin Oprişan şi Zâmbind din iarbă, a fostului internaţional Cornel Dinu.
Figura aparte a acestui adevărat personaj al gazetăriei sportive din România, profunzimile sale intelectuale și talentul desăvârșit au făcut din Ioan Chirilă un model, deși toată viața sa a fost închinată modelelor din sport, unele pe care le-a scos în evidență tocmai pentru a fi urmate de către tineri și admirate de adulți.
Ioan Chirilă rămâne un port-stindard al jurnalismului sportiv în stare pură, un exemplu că acesta poate face casă bună cu literatura, îngemănarea dintre cele două domenii făcându-se în cazul acestui autor de la sine, linia de demarcație fiind atât de fină încât cu greu ar putea fi sesizată.
La o altă sesiune de lucrări științifice la care am participat în decursul primului an de studii doctorale am elaborat o temă care să prefigureze oarecum intenția mea, aceea de a arăta impactul social media asuprea jurnalismului sportiv. V-o supun atenției în cele ce urmează:
[1] Premiul Herder a fost un premiu internațional cultural, instituit de fundația Alfred Toepfer în 1963, în onoarea criticului, filozofului, poetului și teoreticianului german Johann Gottfried von Herder. A fost decernat între 1963 – 2006, iar apoi a fuzionat cu alt premiu. Sursa: Wikipedia
[2] Ibidem, Eugen Barbu
[3]Ioanid, Radu, Dosar „Dorin Tudoran şi Securitatea”, 21.02.2013, Revista 22.
[4] Barbu, Eugen, Groapa, Editura Eminescu, 1970.
[5] Barbu, Eugen, Unsprezece, Editura Sport-Turism, 1986.
[6] Wikipedia, Fănuş Neagu.
[7] Interviu ”Adevărul”, 19 august 2010.
[8] Interviu „Romania Liberă”.
[9] Interviu „Revista Tango”, 6 mai 2010.
[10]Cristea-Enache, Daniel, Istorie şi Metaforă, selecţie apărută în „România Literară”
[11] Neagu, Fănuş, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe sau Fals tratat de iubire, pag. 2 şi 11, Editura Litera, 2011.
[12] Ștefănescu, Alex, „La o nouă lectură: Fănuş Neagu”, „România Literară”, nr.13, 2002.
[13] Neagu, Fănuş, Cronici afurisite sau poeme cântate aiurea, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977.
[14] Neagu, Fănuş, Cronici de Carnaval, Editura Stadion, 1972.
[15] Săraru, Dinu, „Gazeta Sporturilor”, 24 mai 2011.
[16] Buzura, Augustin, „Gazeta Sporturilor”, 24 mai 2011.
[17] Wikipedia, Teodor Mazilu
[18] Ștefănescu, Alex, „Teodor Mazilu”,România Literară, nr. 43, 2002.
[19] Ibidem
[20] Almanah Literar, 1971.
[21] Mazilu, Teodor, Fotbalul n-a fost creat de Diavol, Editura Stadion, Bucureşti, 1972.
[22] Wikipedia, Cornel Nistorescu
[23] Nistorescu Cornel, Reporter la sfârşitul lumii, Editura Compania, 2013.
[24] Nistorescu, Cornel, Români, vi se pregăteşte ceva, Editura Compania, 2013.
[25] Wikipedia, Radu Cosaşu
[27] Cosaşu, Radu, Un august pe un bloc de gheaţă, ediţie electronică, Editura Liternet, 2003, reeditarea volumului apărut la Editura Eminescu, București, 1971.
[28] Cosașu, Radu, As time goes by, ediţie electronică, Editura LiterNet, 2004.
[29] Wikipedia, Ioan Chirilă
