„Dor de Munte”, cartea lui Dinu Mititeanu, e scrisă cu atît de multă pasiune încît autorul reușește să creeze imagini și stări sufletești care, adunate, dau dimensiunea dragostei lui nepereche pentru munte.
Dinu Mititeanu te ia parcă de mînă spunîndu-ți să ieși din casă și să vezi, să simți și să trăiești mai mult în natură. Să înveți să o prețuiești și să realizezi că bucuria unei drumeții poate să fie la îndemîna oricui .
Iată o mostră în acest sens, un adevărat credo al autorului:
„Ne este mereu dor de anumite locuri, de anumite poiene, izvoare, lacuri, văi, cascade, vârfuri, de flori, de fluturi, de triluri de păsări, de salturi elegante ale veverițelor sau căprioarelor, de curiozitatea vulpilor, de șuieratul marmotelor. Ne e mereu dor de muzica naturii sau de cea mai dorită melodie: Liniștea. Ne e dor de zile frumoase, senine, de căldura soarelui, dar și de răcoarea pădurii sau de briza de pe creste. De dormit în cort. Ne e dor de a mângâia stânca, de a aluneca pe ”minunatele tălpici”. Ne e dor chiar și de ploi, de geruri, de viscole… De oameni care ne-au însoțit atunci, acolo. Ne e dor de primele noastre ture pe munte, cu toate ”stângăciile” lor, cu echipamentele neadecvate, cu lipsa de experiență. De camarazii, mai ales de fetele de atunci. Din dor de munte retrăim mereu în gând întâmplări, ”aventuri”, bucurii culese din munți. Ne e dor de creste semețe, dar și de dealuri blânde. Ne e dor de ture grele și lungi, dar și de scurte și tihnite plimbări ”Departe de lumea dezlănțuită”. Și cu cât am ”bătut” mai mulți ani munții, cu atât avem mai multe dor-uri! Aceste dor-uri și multe, multe altele, le simțim și ca niște ”gol”-uri în suflete, ca o foame de ceva, ca niște lipsuri, cum ați citit mai sus că spune și Noica. Dar dacă ne gândim bine, ele sunt și ceva concret. Sunt ca niște valori materiale, ca niște bijuterii! Gândind la ele, ne dăm seama că am trăit, nu doar am vegetat. Ne dăm seama că suntem bogați! Că deținem bogății pe care nu ni le poate fura nimeni, care nu se pot devaloriza, deoarece sunt depuse în cea mai sigură bancă -în suflet!”
Cartea e scrisă în deja consacratul stil al autorului (care a publicat antorior încă două volume la Editura România pitorească) și anume cu ritm, rigoare, grijă la detalii și, peste toate, cu emoție. Dinu Mititeanu știe bine să îmbine elementele acestea ce țin de rigoare (denumiri de localități, vîrfuri) cu relatările pline de metafore și farmec:
„Ne doream din nou o tură pe lună plină. Căci noi mai făcuserăm așa ceva în urmă cu ani, tot prin ”munții de lângă noi”. Negăsind amatori de a ne însoți, ne-am făcut ”damblaua”. Într-o sâmbătă, plecând din parcarea Buscat Schi Resort, am parcurs pe schiuri 13 km. La ora 15 am montat cortul pe vf. Piatra Groșilor, am continuat apoi încă 12 km, dintre care cam jumătate la lumina lunii pline. Porniserăm de la cort doar cu un rucsac mic. Am făcut un mic ocol (pe la Tina Bogdanului ) și apoi pe culmea dintre Someș și Arieș. La colibele din Șaua Prislop, căsuțele mai noi, faine erau încuiate ”solid”, nu s-ar mai putea dormi într-una dintre ele, cum au făcut câțiva colegi când am traversat pe schiuri din Răcătău la Muntele Băișorii. Am vizitat prima dată ”iarna” Molhașul lui Arnold”, aflat nu departe de ”Crucea Bătrânei” de lângă colibele Smidele, unde i-am condus cândva pe câțiva colegi. La SMS-ul trimis lui Arnold (e geograf), ne-a răspuns că între timp a aflat că acel molhaș la care el ne-a condus prima dată, are un nume oficial ”Molhașul de la Calul de Piatră”. Am dat roată pe schiuri acelui luminiș circular din pădure, ocupat vara de o mlaștină ciudată care încet-încet, prin metode perfide (aciditate care omoară copacii), crește în suprafață în dauna pădurii. Acum se vedea mai clar acea bombare ca o lentilă a acelei mlaștini. Vara arată ca un vulcan noroios foarte aplatizat, dar cu un ”ochi” de apă în mijlocul bombării. Am continuat apoi până în marea poiană de pe Muntele Mic, unde am admirat și pozat Apusul pe la 17.30. Apoi am coborât prin pădure în mica poiană Bucișeni de care ne era dor. Dar -așa cum bănuiam- și multe ”colibe” de aici sunt abandonate. Cea mai interesantă, cu mansardă (!) a unui fost primar din Bistra, care avea o cameră faină deschisă permanent și în care, cândva, cu Radu, ne-am adăpostit de ploaie, era devastată, fără uși, fără ferestre. Într-una din turele amintite mai sus, apusul soarelui și răsăritul lunii au avut loc nu la distanță de o oră ca acum, ci concomitent ! Am urcat înapoi în marea poiană din culme, să asistăm la apariția lunii pe la 18.35, care ne-a fost far ceresc timp de 3 ore pe traseul spre cort: Smidele- Munceloasele- Piatra Groșilor. N-am avut nevoie de frontale, totul a fost de vis. Am mai fi putut merge câteva ore căci ne era dor de această atmosfera stranie”.
Cartea aceasta merită citită. E ca un pansament aplicat pe răni mai mici sau mai mari dobîndite din frecușurile zilnice la care sîntem supuși de cele mai multe ori fără să vrem. Citind cartea fugi înspre vis. Un vis frumos.
