Mi-au placut tot timpul poveştile care încep cu “drumul …”, aşa ca o sa încep şi eu povestea asta aşa.Drumul spre Kauda e larg şi prost. Neasfaltat, cu hârtoape şi mult praf, ca orice drum care coboară spre sud. Trece prin păduri de palmieri uriaşi şi tufişuri de iarbă înaltă, încă verde sau care déjà a început să se prăjească de la soare, ascunzând colibele din paie cu acoperişuri ţuguiate. Din când în când, mai întâlnim câte o maşină a vreunui ONG sau câte un tractor cu remorca plină de oameni. Rar, întâlnim soldaţi. Totuşi, mai des decât ne-am dori, suficient ca să ni se confirme ceea ce ştim din rapoartele neoficiale ONU. Armatele ambelor părţi (nord şi sud) se adună în zona munţilor Nuba, unde suntem noi. În general, călătoresc după înserare, aşa că ce vedem noi e doar vârful aisbergului. Nişte copii cu pielea neagră, strălucind spre albastru, goi şi prăfuiţi, aleargă dintre copaci şi ne fac cu mâna. Când trecem prin apropierea caselor, localnicii ne salută prietenoşi, iar noi ascultăm de reflexul proaspăt format de a face mereu înapoi cu mâna. Şeful meu a adormit iar, întins pe banchetă, ignorând drumul prost, cu picioarele întinse pe bagajele noastre şi pe cutiile de gresie pe care le ducem pentru biroul din Kauda.
Din când în când, câte o femeie sau un grup de femei în haine foarte colorate, cu mersul drept şi mândru de negresă, duc pe cap bidoane vechi şi gălbui cu apă, pe care încă nu mi-am dat seama de unde le au. Pe vremuri, duceau apă în recipiente rotunde, făcute din lemn sau din fructe. Am văzut asta, însă, doar în fotografii. Acum au aceste bidoane zgâriate de 5 litri. Mie mi-e aproape imposibil să le ridic de jos, iar femeile astea umblă uneori câte 5 ore pe zi cu ele pe cap. Le privesc mândria şi forţa cu un fel de admiraţie combinată cu invidie. Cu câteva zile în urmă, când treceam pe lângă o fetiţă de vreo patru ani cu un copilaş în braţe, am spus ceva ce nu ştiu încă dacă simt cu adevărat: “biata”. Şeful meu, care pe lângă anii petrecuţi în Sudan, mai are vreo doi în Congo-Kinshasa, fost Zair (Republica Democrată Congo), acel iad despre care povesteşte Marcus Bleasdale în Rape of a Nation, îmi spune că el nu poate să facă judecăţi de valoare. Copiii au şi ei bioanele lor, ceva mai mici, pe care le târăsc după ei cu greu.
Pentru mine, paradisul trebuie sa fie un loc cu plajă şi mare, cu palmieri înalţi şi căldură. Asta credeam până am văzut locul ăsta perfect aşa cum e. Peisajul e fantastic şi copleşitor, imposibil de redat în cuvinte sau fotografii. Eu n-am reuşit decât nişte schiţe mediocre. Ne miram cu toţii cât e de frumos, deşi am fost avertizaţi. E aşa cum trebuie să fi arătat lumea la început. Sălbatică, cu o natură nestăpânită însă care lasă loc omului, iar omul o lasă să fie pur şi simplu.
…
Pe drum, etiopienii din maşina din faţă, colegi cu noi, opresc şi cumpără o capră de la un localnic, în mijlocul pustietăţii, şi o aruncă cu ei în jeep. Ajunşi la compound-ul nostru din Kauda, ne mirăm de mulţimea de sudanezi Nuba din apropiere. Aici e acum un sediu al armatei sudului care îi plăteşte pe cei care au renunţat la arme, mulţi dintre ei fiind soldaţi de mici dar, încă mai sunt enorm de mulţi care nu au renunţat şi sunt în munţi, cu AK-47. De ceva vreme încoace, s-a făcut aici ad hoc un souq unde bărbaţii beau ceai, şi stau până seara târziu.
Şeful biroului de aici, unul dintre etiopieni, ne avertizează. E plin de scorpioni. Din fericire, însă, nu mai sunt şerpi ca acum câteva luni, când era plin de ei. Singura soluţie să scăpăm de scorpioni e să aducem şerpii înapoi. Râde. Ne aşezăm cu toţii afară, la măsuţe de plastic, şi lucrăm la laptopuri. Nu merg telefoanele, însă avem internet decent. Eu înjur într-una, pentru că laptopul îmi merge tot mai încet. Între timp, etiopienii taie capra. Colegul meu grec fotografiază momentul cu aparatul meu. Mie mi-e milă, nu mă uit şi fac figuri de vegetariană, însă apoi mănânc cu poftă din carnea gustoasă, gătită la foc afară.
…
Petrec zilele pe teren, împreună cu şoferul, alergând de la un proiect la altul, fotografiez, fac interviuri prin sate îndepărtate cu plante uriaşe şi case mici din paie, căldură blândă şi multă poezie. Urc pe munte ca să ajung la casa unei învăţătoare, deşi sunt avertizată de şoferul Ashraf să nu o fac. Îmi explică prin limbajul semnelor posibilitatea existenţei unor mine. Însă ştiu că pot merge oricând pe unde merg localnicii aşa că nu mă abat de la potecă. Vizitez ţărani în sate rupte de lume şi intru în casele lor, vorbesc cu femei timide care şoptesc când îmi răspund la întrebări dar devin vi şi puternice odată ce am oprit camera de filmat. Copiii mici plâng când mă văd. Mi se explică: nu a mai văzut niciodată un om alb. Probabil şi eu aş fi plâns la vederea unui om negru când eram mică. De fapt, îmi amintesc poveştile cu: “Dacă nu eşti cuminte, vine omu’ negru şi te ia”. Nu-mi amintesc însă când am văzut primul negru. Transpir însă recunosc, căldura e blândă, dar soarele luminează cumplit de tare şi urăsc să fotografiez în miezul zilei. În fiecare zi, când plec de la compoun, trec cu maşina pe lângă un lac unde se adună vacile la adăpat şi copiii la joacă, spre asfinţit.
Serile sunt minunate, sau, ar fi dacă nu ar fi nenorocitul de generator. Stau mereu târziu, după ce se toţi ceilalţi merg la culcare, împreună cu unul dintre colegi, sicilian-grec, născut şi crescut în NY, care e directorul statului la programul pentru care lucrez eu. Vorbim despre de toate în faţa căsuţei unde avem camerele alăturate. Ne-am mutat aici şi măsuţa de plastic la care ei îi spuneam în glumă „our office”. Îmi spune cum a încercat să facă brânză când locuia în Sudul Sudanului şi mă întreabă despre România, unde vrea să vină, pentru că are un prieten în Constanţa. Nu-mi place Constanţa, îi spun. Îmi povesteşte despre foşti colegi de-ai lui români care veneau la şcoală cu plasa de cumpărături de la Zara. Exclam ca ignoranta: How cool!, când îmi spune că bunicul lui e unul dintre grecii care a trebuit să plece din Turcia la schimbul de populaţii din 1923 şi îmi muşc limba când îmi spune că bunica lui a copilărit într-un orfelinat în Turcia. E răcoare în fiecare seară, însă doar cât să-ţi pui o bluză subţire. Sunt fericită aici.
…
Înapoi
Ne întoarcem în Kadugli cu şoferul nebun Ashraf, care ne duce pe toate hârtoapele cu 80 km/h. Trei ore suntem ca într-un montain russe, dăm cu capul de geamuri, rucsacii zboară prin jeep dintr-un capăt într-altul sau se trântesc de tavan.
Am petrecut o ultimă noapte în Kadugli, de data asta însă cu mai puţini greieri. Unul singur mi-a murit în cameră, sub rucsac. Din când în când, câte o broască se mai împiedică de bocanci şi şopârle mici, albe, urcă pe pereţi isterice parcă. Ne-am adunat din nou în curtea nemţoaicei şi a englezului, care sunt gazdele noastre şi ne-au pregătit o cină cu produse de import. Beau wiskey cu Cola, deşi ştiu cât de greu le-a fost oamenilor astora să-l obţină. Se pun întrebări existenţiale şi se vorbeşte filosofie într-o engleză care pe mine mă depăşeşte, aşa că stau timidă şi râd la glume sau confirm când sunt de acord. Mă culc devreme. Dimineaţă, la 4 urmează să plec cu maşina spre Khartoum, pentru că şeful meu a uitat să-mi facă rezervare la avion, iar când ne-am dat seama, se ocupaseră toate locurile.
…
Înapoi în Khartoum
4.20 dimineaţa. O iau pe jos spre locul de unde pleacă maşinile, pentru că nu mai am răbdare. Trebuia să plecăm deja, şi cunoscându-i pe sudanezi, abia acum încep să se pregătească. Gardianul nemţoaicei se trezeşte speriat. Hotărăsc să merg până în Khartoum singură cu şoferul Aladin, cu Land Roverul stricat, şi cele două oi care arată ca nişte capre în spate, în portbagaj. Nu mai urc în viaţa mea în maşina cu maniacul de Ashraf, cu care merg ceilalţi, după cele trei ore de iad pe care le-am petrecut cu el la volan. Sunt atenţionată că maşina e stricată, dar nici nu bănuiesc ce mă aşteaptă. Aladin se laudă: aseară s-a culcat la 2 noaptea. A dormit deci, două ore. Asta mă linişteşte cumplit, având în vedere că avem de făcut 1.000 de kilometri până în Khartoum. După 21 de ore de mers cu maxim 55 km/h, vreo patru opriri la ceai sau masă, condus cu schimbul (deşi eu nu am voie să conduc, conform regulilor ONG-ului, plus că nu am carnet de conducere internaţional sau sudanez cum cere legea de aici), am intrat în Khartoum. Ne-am învârtit încă vreo oră până am ajuns acasă, atât de obosiţi încât mi-a fost teamă pentru Aladin, pe care oricum nu-l mai vedeam bine de oboseală. M-am trântit într-un pat din singura cameră libere. Cineva îmi ocupase camera cu toaletă. La naiba!
…
Khartoum
“Joe ne-a invitat la el la cină, şi a spus să te chemăm şi pe tine”, îmi spune grecul. Mă mir. Nu l-am înghiţit pe sirianul Joe din prima, cu maimuţele lui legate şi glumele nesimţite, dar hotărăsc să-i mai dau o şansă. Ajungem în faţa blocului în care stă aici, în Khartoum, unde a venit pentru Eid. Clădirea, deşi într-o zonă bună, e dărăpănată, scara pare să cadă într-o parte, şi vecinii stau cu uşa de la casă deschisă, salutându-ne politicos. „This is getto”, zice grecul mai târziu. Joe a promis că găteşte. Totuşi, ne întinde pe masă câteva cutii cu pizza şi pâine cu usturoi, cumpărate de la o un fast food. Se aşează apoi turceşte în faţa televizorului unde merge un film prost şi râde într-una. Uşa de la casă rămâne deschisă, iar noi suntem invitaţi să mergem să ne luăm bere din frigider şi să mâncăm, că doar a cumpărat atâta pizza. Suntem eu, grecul, şeful meu şi doi necunoscuţi. Un sirian îngrijit şi un japonez chircit, cu burta lipită de spate, pantalonii ridicaţi până aproape de piept şi spatele cocârjat. Lucrează la un ONG japonez în Kadugli. E de fapt singurul angajat. Propriul său şef. Încerc să înţeleg ce face, dar abia înţeleg ce spune, iar noi îi punem aceeaşi întrebare de trei ori până pricepe şi nu mai răspunde la ce i se pare că spunem.
Un şobolanul începe să se plimbe prin casă, şi în cele din urmă se opreşte sub una dintre canapelele roşii, răpciugoase. Suntem uimiţi şi schimbăm priviri pline de înţeles, în timp ce Joe mormăie ceva că lăsaţi-l în pace, ce treabă aveţi cu el (cu şobolanul). Ne terminăm berea şi minţim că trebuie să plecăm, doar lucrăm devreme mâine. Joe mormăie ceva din nou şi îi mulţumim. Se întoarce apoi cu faţa la filmul lui prost şi râde cu poftă, în timp ce noi alergăm pe scări în jos.
…
Înapoi în deşert
În ianuarie, din cauza unor calcule greşite, am fost nevoită să dorm singură în deşert, fără sac de dormit, neştiind unde sunt exact. Eram undeva aproape de piramide. A fost cea mai înspăimântătoare noapte din viaţa mea, întrecând-o pe cea petrecută la spitalul de copii din Cluj, la 16 ani, când m-a operat de apendicită şi, trezindu-mă din anestezie, cu dureri cumplite, zgâriam pereţii şi priveam neputincioasă la gândacii uriaşi care se plimbau, neafectaţi de întregul tub de Raid pe care l-au consumat părinţii mei încercând să-i omoare.
Aşa că invitaţia prietenei mele Maram de a merge cu un grup de prieteni de-ai ei la piramide, în deşert, în acelaşi loc, nu a făcut decât să mă bucure. Aveam să fac acelaşi lucru, însă de data asta împreună cu alţi 17 oameni, şi avea să fie minunat. Asta după ce am reuşit să trecem de poliţie, fiind nevoiţi să stăm trei ore la un post de control pentru că nu vroiau să ne lase pe toţi să trecem. Am mers mai departe doar cu intervenţii de la şeful statului în care ne aflam, şi şeful armatei care era unchiul sudanezului cu care eram eu în maşină.
Am vorbit în toate limbile pe care le ştiu şi am stat cu oameni din toată lumea, ne-am amestecat şi am râs, ne-am împotmolit în nisip şi ne-am trezit şase fete încercând să împingem maşina în timp ce bărbaţii stăteau şi ne priveau tâmpi neînţelegând ce trebuie să facă. Ne-am jucat jocuri copilăreşti şi am adormit sub o lună plină uriaşă, trezindu-ne pe rând, imediat după răsărit, cu faţa la piramide şi spatele la soarele blând de dimineaţă. Şi iar am fost fericită.
2 comentarii
foarte mult scrii, sincer. dialog, poze, un bold macar pe pasaje interesante?
asta e jurnal Emil, nu twitter.