Azi, venind de la radio, parchez în fața blocului. Ies, să zicem ușor preocupat, deși asta e o exagerare, mă uit confuz spre mașină, pentru că am un comportament obsesiv-compulsiv (nu știu niciodată cu siguranță dacă am închis sau nu ușile) și mă îndrept, pe alee, spre casă. Un tip mă fixează, văd că își face curaj, și mă întreabă:
-Ești Ovidiu Blag?
-Da.
-Eu sînt…, și își spune numele. O să înțelegeți că merită să îi păstrez anonimatul.
Era un fost vecin cu care am mai bătut mingea, am mai stat și la povești, să tot fie 30 de ani de cînd nu l-am văzut. Omul arăta destul de răvășit, așa, ca să rezum. Întreb și eu ceva:
-Tu, ce mai faci?
-Sînt în pensie de boală. Am schizofrenie. M-am pricopsit cu boala asta în momentul în care, după mai multe încercări de a intra la facultate, am capotat. Am suferit foarte mult. Vroiam din cale afară de mult să fac o facultate, să fiu cineva, să reușesc în viață. Acum s-a dus dracului tot. Mi-a luat fratele meu un apartament de 30 de metri pătrați. Am 46 de ani, stau cu cineva, o femeie, dar viața mea nu prea are nici un rost.
Bine, am mai vorbit un pic, de vecini, de Babeș, de nu știu ce, și am plecat.
Ce-a spus omul ăsta, de fapt: că și-a distrus viața pentru că nu a intrat la facultate. Și că de aici i s-au tras toate problemele de mai apoi.
Gîndul cu care am plecat eu: oare în perioada asta post-decembristă i s-o fi întîmplat vreunui tînăr ceva asemănător?
Mă cam îndoiesc. Societatea noastră a reglat astfel de probleme. E poate printre puținele lucruri care ne-au reușit, la naiba.
Acum poate intra la facultate oricine.
Și, ca orice lucru care merge brici, există și o soluție de rezervă: acum nu îți ratezi viața dacă nu faci o facultate, ba, ar zice unii, ți-o chiar ordonezi (dacă ar fi să ne luăm după „modelele de succes” care ne sînt prezentate cu destulă sîrguință în media).
