Poate vă amintiți și voi de Ovi, cel cu o boală rară dar și cu o putere la fel de rară de a lupta. Am scris despre el aici, la un moment dat, impresionat de mulțimea de prieteni pe care îi avea aproape în acele momente.
Ei bine, Ovi nu mai e. A murit și sîmbăta trecută l-au înmormîntat, la cimitirul din Baciu.
A fost o întîmplare, și cu asta…
Soția mea mi-a spus că una dintre cele mai apreciate asistente medicale de la spital are acest necaz: trebuie să își înmormînteze fiul. Am condus-o acolo, și am lăsat-o acolo. Cînd m-am întors după ea, am văzut o mulțime de prieteni de-ai lui Ovi și-atunci mi-am dat seama că era vorba despre el. Mi-a părut foarte rău în acel moment că n-am rămas și eu să-l conduc pe ultimul drum. Merita băiatul ăsta extraordinar.
Și a mai fost ceva: din discuțiile purtate de medicii de la spitalul unde lucrează mama lui Ovi mi-am dat seama că foarte puțini dintre ei știau de necazul femeii. Se pare că acel caracter deosebit pe care îl avea Ovi l-a moștenit de la mama sa care iată, nu s-a plîns aproape nimănui de problemele extraordinare pe care le-a avut.
Păcat că se duc astfel de oameni…
Dumnezeu să îl odihnească.

2 comentarii
Ovi,intr-un flash al perioadei cand ai facut terapie recuperatorie la CRCHM ai avut ocazia sa vezi mame care lupta pentru fiecare pas poticnit al copilului ei si isi sterge pe furis lacrima neputintei… si tace … si merge ea inaintea celui ce nu poate merge. Tare mi-ar placea ca cei ce au facut din victimizare o profesie sa atinga macar o data sufletul atator mame care tac…
multumesc pentru ca, uneori, vorbesti despre asta.IoanaB
Aurora, cum sa nu imi amintesc. Asa e, ai dreptate.