Mă consider, în general, un tip moderat în tot şi toate. Nu dau pe afară de optimism, dar nici nu-mi pun la gît funia pesimismului. Prefer mai degrabă să fiu sceptic… la început, iar apoi să fiu plăcut surprins… la sfîrşit. Din păcate, de cele mai multe ori am rămas sceptic de la început pînă la sfîrşit, ceea ce mă face să cred că aplic principiul corect.
Întotdeauna am crezut că a urma calea de mijloc este un mod de gîndire mai sănătos decît dacă eşti adeptul extremelor. Poate greşesc, dar aşa am evitat multe surprize neplăcute la viaţa mea.
De aceea îmi este cu atît mai greu să înţeleg ce e în capul celor din presa sportivă de la noi. Ţineţi minte toate poveştile după calificarea României la turneul final al Campionatului European de fotbal 2008, ca de altfel după fiecare campanie de calificare europeană sau mondială încheiată cu succes?
Ruptă de realitate, presa sportivă, în marea ei majoritate, vedeau naţionala noastră, da’ de fiecare dată!, ca una dintre pretendentele certe la titlu. Finala mică era privită ca un semi-eşec! Doar abordările erau diferite, de la „generaţia de aur” la „ultima şansă”, de la „valoarea noii generaţii” la elucubraţii super-optimiste fără nici un fel de acoperire. Dezamăgirea a fost cruntă de fiecare dată.
Mai mult sau mai puţin, acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu naţionala feminină de handbal, aşa că sînt foarte curios cum se va termina „episodul danez” de la europenele care se desfăşoară tocmai în aceste zile.
Ultima chestie care a umflat la maxim cu optimism „balonul” presei sportive a fost calificarea lui Daniel Ghiţă la piramida finală K1 de la Yokohama. Toţi îl dădeau învingător al piramidei pe Ghiţă înainte chiar ca acesta să ştie cu cine va lupta.
Se ajunsese pînă acolo încît reporteri specialişti în prins fluturi cu grebla îl întrebau „Ce vei face cu banii, Daniel? Sînt 400.000 de dolari!” Căzut în plasa optimismului indus Daniel însuşi declara: „11 decembrie este data cînd devin campion K1!”
Şi, ca de fiecare dată, balonul cu optimism a pocnit!
Să nu mă înţelegeţi greşit! Îl apreciez pe Daniel Ghiţă ca sportiv, ba chiar pot să spun că îmi este simpatic: e drăguţ, ştie să vorbească şi, pînă mai ieri-alaltăieri era modest, nu se arunca în declaraţii hazardate.
Ce s-a întîmplat… se ştie! Omul s-a dus la Yokohama, şi-a făcut poze pe străzile oraşului cu japonezii care îl strigau “Ghitza-san”, a urcat în ring, a luptat trei reprize regulamentare plus una suplimentară, de departajare, a pierdut la puncte şi a venit frumos acasă, cu coada între picioare şi fără nici un ban în buzunar.
2 comentarii
Dincolo de înfrângere, este vorba, totuşi, despre o performanţă. Deloc mică. Şi nu mă refer doar la calificarea în premieră, pt România, în piramida de opt de la Yokohama, a unui sportiv din spaţiul carpato-daubiano-pontic (din câte ştiu eu, din zona est-europeană doar românii şi croaţii au mai avut sportivi la acest nivel). Faptul că Ghiţă a luptat de la egal la egal cu turcul Gokhan Saki, un sportiv foarte valoros, e semn clar că el nu a ajuns acolo întâmplător. A pierdut la puncte şi asta după un extra-round de departajare. Iar pe parcursul meciului a făcut faţă cu brio unui tehnician deosebit cu o viteză de lovire remarcabilă. De altfel, lupta lui Saki cu Alistair Overeem, cel care avea să şi câştige piramida într-un mod categoric (l-a demolat pur şi simplu pe Peter Aerts, o legendă vie a acestui sport, cel care tocmai reuşise performanţa de a-l scoate din joc pe campionul entitre, colosul Semmy Shilt). Că multă lume, nu doar din România, îl vedeau pe Ghiţă capabil de o surpriză, nu era deloc exagerat, dat fiind traseul său până la piramidă. Că a fost altfel, ţine de forma sa de moment. Turcul a lucrat perfect pe braţe, a fost mai agresiv, dar putea la fel de bine să şi piardă dacă sportivul nostru ar fi riscat mai mult pe braţe. Că nu a făcut-o ţine, probabil, şi de dorinţa sa de a nu pierde prin K.O.. Viteza şi tehnica lui Ghokan Saki îl puteau aduce oricţnd în această situaţie. Ghiţă s-a închis foarte bine, dar nu a mai reuşi să atace convingător cu braţele. Loviturile sale de picior au fost însă teribile şi l-au ajutat fantastic pe Overeem să îl termine pe Saki chiar din primul rund. Acesta l-a lovit exact unde îl bumbăcise masiv sportivul nostru. Overeem însuşi, care e o adevărată forţă a naturii (s-a văzut asta bine în finala sa cu Aerts), a fost dominat, la începutul partidei sale cu Saki, de tehnica şi viteza turcului. Chiar dacă pe mulţi spectatori români Ghiţă i-a dezamăgit, strict sportiv, participarea sa la piramida K1 de la Yokohama rămâne o mare performanţă. Sper să o repete şi la anul când e deja calificat în şaisprezecimi. Ceea ce nu mi-a plăcut la Ghiţă e faptul că, în opinia sa, a câştigat disputa cu saki, ceea ce nu e adevărat (turcul a fost mai incisiv în extra-round iar pe parcursul celor trei reprize cei doi sportivi au fost cât se poate de egali). Pun însă aceasta pe seama celor transmise din colţ şi a celor din jur, implicaţi emoţional. Când va vedea înregistrarea meciului, Ghiţă va înţelege unde a greşit. El s-au cel care l-au condus din colţ.
Ghita putea sa fie penalizat pentru non-combat. A dat niste picioare iar mainile le-a tinut in garda. Chiar, a dat vreun pumn? De altfel se vede pe el ca nu exceleaza la partea superioara a corpului, e slab comparativ cu uzantele K1. N-are nici rezistenta – in repriza a III-a se clatina de oboseala.