Scriu asta pentru mai ales pentru Artur Burduhos, un băiat excelent, care mă suspiciona la una dintre întîlnirile noastre de dată recentă că nu prea știu unde ne-a prins Revoluția. Dar eu știu, deși, veți vedea mai încolo, ar exista cîteva motive care te-ar putea duce cu gîndul că…
Deci Arturică, fii atent aici:
Ziua aceea în care Ceaușescu s-a adresat poporului și cetățenii l-au huiduit, pe mine și pe amicul Artur Burduhos ne-a prins la Dealul Ciuhei. Asta e pe-un deal, mai sus de Sighișoara, și pe vremea aceea era o stație de radiorelee, hai să-i spunem mai simplu: un fel de stație de televiziune.
Noi (adică mai ales el) ne aflam acolo ca să remediem ceva, nu îmi amintesc ce și cum…
Noi doi umblam împreună cam peste tot prin țară. Hai să zicem că formam o echipă, deși eu mă ocupam mai mult cu „partea artistică”, în timp ce el chiar lucra și făcea foarte bine tot ce făcea.
Dar să revenim: eram în fața unei sticle de țuică, alături de șeful acelei stații, un tip extrem de simpatic pe care îl chema Stepa. Nu îi mai știu numele mic, dar știu că Stepa era un om de-o sută. Îmi plăcea pentru că era mereu foarte bine îmbrăcat, ceea ce pentru vremurile acelea era o mare performanță. Avea el niște pile pe la tot felul de fabrici de confecții și făcea rost de haine ca lumea, aducea și la Cluj, cîteodată…
Să bei, pe vremea aceea, era un fel de sport național. Și deseori, la un pahar, treceai rapid pe conversații cu ușoară tentă politică, în sensul în care, dacă îți permiteai, făceai mișto de Ceaușescu și de comuniștii lui. Cu siguranță că erau și „ciripitori” peste tot, dar după o anumită cantitate de alcool nu-ți mai băteai capul cu astfel de amănunte.
Asta făceam și noi trei. Făceam politică, să zicem, cu televizorul deschis. La ora aceea, pe la amiază, nu era decît o miră la televizor. Nu era ceva aiurea să te uiți la miră, în cazul nostru, pentru că despre asta era vorba la stația aia de televiziune, să te asiguri că se vede mira, dacă vă vine să credeți. Nasol era cînd nu se vedea mira, nu cînd se vedea…
Și dintr-o dată a apărut imaginea, a apărut Ceaușescu, a vorbit ce-a vorbit, nu l-am prea băgat în seamă, credeam că e vorba despre aceeași placă.
Doar că de data aceea s-a întîmplat ceea ce știți cu toții. Pentru noi lucrurile au fost foarte ciudate: tocmai ce îl bîrfisem pe Ceaușescu și-acum să-l vezi cum e huiduit, live, în combinație cu țuica, era ceva de scenariu SF.
Practic am rămas muți.
Asta-i povestea, nu e cine știe ce.
În schimb țin minte că pe drumul de întoarcere, a doua zi, era în mai multe dăți să ni se întoarcă mașina cu roțile-n sus. Cum opream undeva, oamenii se îndreptau vijelios spre mașină, pentru că scria pe ea Televiziune. În mintea lor noi eram un fel de dușmani, respectiv credeau că noi ne ocupam cu transmisiunile directe ale mitingurilor lui Ceaușescu. În orice caz, cu mari emoții am reușit să ajungem la Cluj. Ne-a fost chiar frică.
Și da, mai aveam din țuică și pentru Cluj.
Ceea ce am și făcut, pentru că trebuia să ne liniștim după peripețiile de pe drum…
