O întîlnire mereu amînată cu Sonia și cu Adi Hădean a avut loc de data aceasta în București.
Dintre toate mirodeniile pămîntului, pe care cu siguranță deja Marele Chef le cercetează în amănunt, Adi a știut și de data aceasta să folosească unul esențial: sufletul său de om bun. L-a pus și în mîncare și în discuțiile noastre, care au durat mai bine de patru ore. Am trăit, pînă la această reîntîlnire, cu sentimentul că ne-am despărțit o vreme, noi trei, dar doar pentru a ne putea întîlni ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat sau schimbat în tot acest răstimp.
Sigur c-am vorbit despre mîncare, pentru c-am avut mii de curiozități, unele dintre ele clarificate în urma poveștilor din seara cu pricina.
Sigur c-au rămas destule și neclarificate, pentru că nu poți învăța o limbă străină în patru ore, mai ales atunci cînd tot ce știi să faci în bucătărie este să fierbi un ou. Tare. Că moale nu-ți iese întotdeauna.
Impresionat am fost și de locul în care am ajuns. E vorba despre un adevărat laborator, așa cum îi spune și numele, căruia n-am să-i fac reclamă pentru că se bucură deja de faimă. Și pentru că Sonia și cu Adi știu ei mai bine ca mine să-și promoveze munca, prin seriozitate și profesionalism.
Locul, să ne înțelegem bine, nu este un restaurant.
Locul este unul de locuit, că de aceea i-am și spus loc. Adică aici, dacă vii, trăiești normal, te comporți normal, nu te dai în spectacol și nu primești spectacol. Nu sunt chelneri, deși sunt mîncăruri dumnezeiești, nu sunt ierarhii, deși au trecut pe-aici multe vedete din media sau 
din alte… medii, inclusiv din cele sportive, Simona Halep fiind una dintre acestea, că tot vorbim despre lideri…
E locul pe care sunt sigur că cei doi și l-au dorit mereu pentru a-i putea face și pe alții să aibă un loc la care să se raporteze. Un loc care să facă parte dintr-o lume normală, în care mîncarea este respectată și înălțată pe un binemeritat piedestal.
Adi, așa cum îl cunosc dintotdeauna, e un tip ordonat, meticulos, care știe să prețuiască timpul, respectiv să nu-l piardă. Te chiar poți întreba cum se „pupă” partea asta de rigoare cu creativitatea. Dar după ce-l cunoști, te prinzi.
Dar, revenind: cînd mi-a spus 18.30, am înțeles să nu întîrzii, că doar la partea asta țin și eu. Dar cînd a spus 18.30 n-am înțeles chiar că „manoșul” mic trebuie să fie în dreptul cifrei 6 și cel mare tot acolo, am crezut că merge și dacă ăl mare e în dreptul lui 5. Doar că, aveam să înțeleg, toate au un rost atunci cînd el te-așteaptă cu masa, cum ar veni. Și-atunci m-am dumirit că bine ar fi fost să ajung chiar la 18.30 fix, ca să nu-l prind frămîntînd ultimele secvențe dintr-un proces în care o pîine minunată cu maia avea să intre în cuptor. Deci să rețineți și voi, dacă vreodată o să aveți această provocare: dacă vă cheamă la o anumită oră, să veniți exact atunci, adică nici mai tîrziu dar nici mai devreme.
Sonia și Adi au fost gazde minunate. Am vorbit o grămadă. De-ale noastre, restante dar și actuale.
De învățat într-ale gusturilor de toate felurile am ieșit mai luminat de-acolo, deși se cam întunecase cînd am plecat.
Am învățat să cred în produsele românești, dar nici să nu le ridic statuie tuturor, doar pentru că sunt românești. Aici e vorba și despre mîncare și despre vinuri, ca să fim mai exacți.
Adi a avut grijă și răbdare să-mi explice multe despre asta și dacă aș fi avut cu mine un reportofon chiar că l-aș fi pornit, ca să nu uit nimic din toate cele. Dar și-așa a fost bine, pentru că o bună parte am reținut-o.
Mi-a plăcut mîncarea, la nebunie.
Dacă ar fi să încep invers, cu desertul, am înțeles la final ce era cu un fagure de miere descompletat și pus așa, oarecum la întîmplare, pe o măsuță de pe-acolo, din laborator.
Fagurele acela a ajuns într-o poziție „întins pe-o tavă”, peste el s-a presărat brînză maturată ce-a fost topită cu o instalație de foc ce se afla în mîna lui Adi, plus că fagurele ăsta a mai primit și niște suplimente de miere și flori de soc. Un deliciu.
Și, mai mult, desertul-desertului, la care nici cu gîndul nu m-aș fi putut gîndi că se poate chema așa, desert, a fost un shot de țuică de nuci verzi, rece de mori, o licoare despre care autorul său, un venerabil om de la țară, nu vrea să dea nici un fel de amănunt. Noi am reținut însă esența: a fost fantastică.
În rest, ce să zic…
Mai bine le enumăr, într-o ordine ce-mi vine acum în minte:
● terină din picioare de porc, chili și muștar
● sparanghel românesc fript în unt, gălbiori cu unt și ceapă
● pîine cu maia
● gulie fermentată cu leuștean
● vinete afumate
● coaste de vită
● diafragmă de vită (skirt-steak)
● cartofi noi în untură de rață
Cam asta ar fi, în linii mari.
În linii mici ar fi mult mai multe de spus, dar asta deja e o poveste care merită să rămînă acolo unde îi este locul.
A, și ca să nu încheiem așa, abrupt, vă invit să-l urmăriți pe Adi Hădean pe 3 iunie, la deja cunoscuta sa emisiune de pe Europa FM. Atunci va avea un invitat cu totul special, pe care am avut plăcerea să-l întîlnesc și eu în laborator, dar despre care n-am vrut să scriu aici, pentru a nu vă strica surpriza de duminică, 3 iunie.
Pînă una alta, mulțumesc Sonia, mulțumesc Adi.
