Cimitirul ne dă cel puțin două lecții, de obicei: ajunși pe cărările lui ne aducem aminte că singurul lucru pe care cu siguranță trebuie să îl facem este acela de a muri. Apoi, ne învață că aici, în cimitir, suntem cu siguranță, cu toții, egali.
În Cluj, de Luminație, cimitirul ne dă însă și alte lecții.
În Cluj, de Luminație, simți că tu, cel ce urci sau cobori pe cărările cimitirului, ești ceva mai apropiat de familia ta. Îi prețuiești pe cei pe care-i mai ai alături și-i plîngi, în liniște, pe cei pe care i-ai pierdut.
Urcînd și coborînd cărările din cimitir, stînd cîteva clipe cu ochii ațintiți pe literele acelea ale mormîntului, îți aduci aminte de clipele din viața ta. Și se întîmplă, culmea, să te surprinzi chiar zîmbind.
În Cluj, de Luminație, te întîlnești cu oameni pe care-i știi. Oameni ce merg, la rîndul lor, spre mormintele alor lor. Îi saluți, te oprești preț de o clipă cu ei, schimbi două vorbe, și-apoi, spre seară, te surprinzi că-i spui celui cu care stai față în față: „Știi cu cine m-am întîlnit azi în cimitir?”
În Cluj, de Luminație, în pofida unei solemnități ce se impune de la sine, tristețea își dă mîna cu un sentiment de bine, de curățenie sufletească. Te oprești un pic din ale tale, din zbuciumul de zi cu zi și ai un timp al tău de reflecție, de regăsire. Poate e prea puțin, pentru că de mîine iar te întorci în cotidian, dar e și mult, pentru că faci ceva ce îți aduce aminte că sufletul tău merită hrănit și cu astfel de clipe.
