Virgil Mihaiu scrie încîntător, în general. Iar apetența și exigențele sale în ceea ce privește jazz-ul sunt de notorietate. De data aceasta a produs un eseu încîntător apărut în România Literară, text pe care vi-l arătăm parțial aici, parțial cu link spre sursă. Intrînd în noul an poate aveți nevoie de așa ceva, e excursie literară cu puncte pe traseu Marioara Blaga, Lucian Blaga, faimosul Pif le chien, Franța, Suedia, Cluj, cartierul Andrei Mureșanau….
„Sunt un devorator de reviste, de când mă ştiu. O faptă ce-mi probează aserţiunea este că nu mi-a scăpat niciun număr al României literare, de la apariţia noii serii din 1968 şi până azi. Cât de intim e legat destinul meu de această publicaţie am constatat, încă o dată, spre finele toamnei trecute: pe coperta numărului 48/30 nov. 2012 avui surpriza de a descoperi o frumoasă fotografie de grup cu un aer „de epocă”. Imaginea, reluată într-un format ceva mai mare în paginile centrale, înfăţişa „Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (dec. 1919 – mar.1920)” şi ilustra articolul O altă faţă a lui Ion Pillat de Carmen Brăgaru. Printre membrii istoricei delegaţii, conduse de Ion I.C. Brătianu, secondat de Alexandru Vaida-Voievod, se afla – în chiar centrul fotografiei – o tânără cu nobilă alură, identificată drept Marioara Blaga. În legenda pozei se preciza că, prin mariaj, dânsa avea să poarte numele de familie al soţului, Mihai Şerban – el însuşi prezent în fotografie, în calitate de şef al grupului economic român la tratative.
Ca printr-o străfulgerare, mi s-a declanşat memoria copilăriei profunde: nu putea fi vorba de altcineva decât de distinsa doamnă Şerban, la care mama mă ducea de mână, pe când aveam vreo cinci ani, pentru ore particulare de limba franceză. Vila stil art nouveau în care rezida „clanul Şerban” se afla într-unul dintre cele mai frumoase cartiere de pe lumea asta: Andrei Mureşanu din Cluj (eram aproape vecini, întrucât familia noastră locuia ceva mai la vale, pe strada Cipariu din spatele Operei, la poalele mirificei coline-cartier-rezidenţial). Până la acel edificiu, cu contururi parcă desenate de Gustav Klimt, aveam de urcat o pantă nu mai lungă de două-trei sute de metri, de-a lungul căreia mă opream în dreptul fiecărei case. Principala preocupare, încununată de puerile satisfacţii, consta în reîntâlnirea cu simpaticii mei amici … piticii de grădină – mai mult sau mai puţin vizibili printre ierburi, flori, arbori sau tufişuri.
Sunt reminiscenţe din imemorialii ani 1950. Probabil cei mai întunecaţi prin care a trecut patria mea în secolul trecut. Şi totuşi, amintirile referitoare la acele vizite îmi rămân iluminate de un soare strălucitor, ca şi cum ar fi anticipat lumina ce mă aştepta la Lisabona, peste decenii… Doamna Marioara Şerban îmi apărea ca o făptură şi ea mereu însorită şi surâzătoare, gracilă, cu trăsături delicate, iradiind bunătate. Presupun că făcea eforturi imense spre a se adapta psihologiei unui ţânc, deloc încântat de obligativitatea studiilor excesiv de precoce. Nu e vorbă că, în materie de copii, avea suficientă experienţă: dăduse naştere la trei fii, deja afirmaţi în viaţa socială a urbei şi care – la rândul lor – îi dăruiseră, sau urmau s-o facă, nu mai puţin de şapte nepoţi. Dintre aceştia, cel mai apropiat îmi era Moţu Şerban, născut în 1951 ca şi mine. Avea o claie de păr creţ, blond-cânepiu şi semăna leit cu bunica sa paternă.
Orele de franceză propriu-zise mă impresionau mai ales prin ambianţa în care se ţineau. Curtea din jurul vilei constituia deja un atú suficient pentru stimularea apetiturilor ludice ale copiilor. Camerele casei nu erau prea numeroase, nici excesiv de spaţioase, însă foarte înalte. Ferestrele şi uşile, de asemenea. Memoria mea vizuală nu se compară cu cea auditivă, dar îmi amintesc mobilele vechi de un maro-cafeniu, conferind interioarelor un aspect pe care aveam să-l recunosc ulterior în diverse filme franceze inspirate din mediile burgheze de după primul război mondial. Odată intrat în acel spaţiu cvasi ireal, de-abia aşteptam să reperez revistele pentru preşcolari, ale căror benzi desenate îi aveau ca eroi pe Roudoudou (le joyeux cabri) şi Riquiqui (le petit ours). Ambele publicaţii purtau titlul Les belles images şi mă atrăgeau prin amuzantele lor ilustraţii policrome – un fel de versiuni franceze ale desenelor animate disneyene (încă totalmente necunoscute generaţiei mele). Actualmente, pe internet, albumele la care râvneam pe atunci sunt trecute la categoria Périodiques pour petits enfants, din catalogul Editurii parisiene Vaillant (activă din anii 1940 până în 1993). Sub aceeaşi egidă fu editat – câţiva ani mai târziu – faimosul Pif le chien, graţie căruia fratele meu, Horaţiu, la fel ca nenumăraţi copii de pe glob, avea să-şi însuşească primele cunoştinţe de limbă franceză. Tot de pe inconturnabilul internet aflai cu surprindere că fac parte eu însumi din acelaşi contingent cu Riquiqui, a cărui viaţă s-a consumat între 1951-1968, în timp ce colegul său Roudoudou se născuse cu un an mai devreme, dispărând tot în 1968. Din toate aceste detalii e de reţinut că francofonia reuşea să fie atractivă şi ofertantă pentru copiii acelei epoci, prin modalităţi ce-i familiarizau dintru bun început cu umorul galic. Ce-i drept, „orele” propriu-zise mi se păreau exagerat de complicate: citeam lecţii şi efectuam exerciţii gramaticale după nişte manuale franceze, concepute certamente pentru şcolari, în niciun caz pentru un puşti ca mine (etatea mă califica undeva între grupa mijlocie şi mare de grădiniţă, dar refuzasem cu obstinaţie să frecventez acea instituţie). Contradicţia dintre atmosfera atât de plăcută, cultivată de doamna Şerban, şi conţinutul arid al lecţiilor a determinat din partea mea o reacţie de mefienţă faţă de limba franceză, de care aveam să mă debarasez abia în perioada studenţiei (prin anii 1970, lectorii de franceză de la Facultatea de Litere începură să prezinte filme de artă franceze, în versiuni fără subtitrări – o metodă ideală, pentru mine, de a recupera lunga perioadă de „hibernare” în materie de francofonie).
În orice caz, episodul meu de „student preşcolar” în casa familiei Şerban mi-a fixat în memorie două elemente referitoare la prima mea profesoară: relaţia ei de rudenie cu Lucian Blaga şi faptul că efectuase cândva studii la Uppsala în Suedia. Pe atunci, Blaga însuşi locuia în zona înaltă a aceluiaşi cartier Andrei Mureşanu. Uneori, în preumblarea sa spre centrul urbei, trecea şi pe sub ferestrele casei noastre din Cipariu, iar mama îmi atrăgea atenţia asupra sa. Dar abia după 1989 aveam să pricep mai clar relaţiile de familie dintre poetul-filosof şi Marioara Şerban, născută Blaga. Cât priveşte conexiunea suedeză, îmi permit să speculez că poate acel detaliu din biografia dânsei va fi acţionat subliminal, declanşând şi perpetuând interesul meu faţă de cultura, civilizaţia şi limba acelei naţiuni scandinave – o pasiune de juneţe, la care face aluzie şi titlul cărţii mele de poeme din 1980: Sighişoara, Suedia şi alte stări de spirit… Mai târziu aveam să aflu că regizorul de faimă mondială Andrei Şerban face parte din aceeaşi aleasă stirpe (tatăl său, Gheorghe, era fratele mai mic al lui Mihai Şerban, soţul Marioarei)„.
Ca printr-o străfulgerare, mi s-a declanşat memoria copilăriei profunde: nu putea fi vorba de altcineva decât de distinsa doamnă Şerban, la care mama mă ducea de mână, pe când aveam vreo cinci ani, pentru ore particulare de limba franceză. Vila stil art nouveau în care rezida „clanul Şerban” se afla într-unul dintre cele mai frumoase cartiere de pe lumea asta: Andrei Mureşanu din Cluj (eram aproape vecini, întrucât familia noastră locuia ceva mai la vale, pe strada Cipariu din spatele Operei, la poalele mirificei coline-cartier-rezidenţial). Până la acel edificiu, cu contururi parcă desenate de Gustav Klimt, aveam de urcat o pantă nu mai lungă de două-trei sute de metri, de-a lungul căreia mă opream în dreptul fiecărei case. Principala preocupare, încununată de puerile satisfacţii, consta în reîntâlnirea cu simpaticii mei amici … piticii de grădină – mai mult sau mai puţin vizibili printre ierburi, flori, arbori sau tufişuri.
Sunt reminiscenţe din imemorialii ani 1950. Probabil cei mai întunecaţi prin care a trecut patria mea în secolul trecut. Şi totuşi, amintirile referitoare la acele vizite îmi rămân iluminate de un soare strălucitor, ca şi cum ar fi anticipat lumina ce mă aştepta la Lisabona, peste decenii… Doamna Marioara Şerban îmi apărea ca o făptură şi ea mereu însorită şi surâzătoare, gracilă, cu trăsături delicate, iradiind bunătate. Presupun că făcea eforturi imense spre a se adapta psihologiei unui ţânc, deloc încântat de obligativitatea studiilor excesiv de precoce. Nu e vorbă că, în materie de copii, avea suficientă experienţă: dăduse naştere la trei fii, deja afirmaţi în viaţa socială a urbei şi care – la rândul lor – îi dăruiseră, sau urmau s-o facă, nu mai puţin de şapte nepoţi. Dintre aceştia, cel mai apropiat îmi era Moţu Şerban, născut în 1951 ca şi mine. Avea o claie de păr creţ, blond-cânepiu şi semăna leit cu bunica sa paternă.
Orele de franceză propriu-zise mă impresionau mai ales prin ambianţa în care se ţineau. Curtea din jurul vilei constituia deja un atú suficient pentru stimularea apetiturilor ludice ale copiilor. Camerele casei nu erau prea numeroase, nici excesiv de spaţioase, însă foarte înalte. Ferestrele şi uşile, de asemenea. Memoria mea vizuală nu se compară cu cea auditivă, dar îmi amintesc mobilele vechi de un maro-cafeniu, conferind interioarelor un aspect pe care aveam să-l recunosc ulterior în diverse filme franceze inspirate din mediile burgheze de după primul război mondial. Odată intrat în acel spaţiu cvasi ireal, de-abia aşteptam să reperez revistele pentru preşcolari, ale căror benzi desenate îi aveau ca eroi pe Roudoudou (le joyeux cabri) şi Riquiqui (le petit ours). Ambele publicaţii purtau titlul Les belles images şi mă atrăgeau prin amuzantele lor ilustraţii policrome – un fel de versiuni franceze ale desenelor animate disneyene (încă totalmente necunoscute generaţiei mele). Actualmente, pe internet, albumele la care râvneam pe atunci sunt trecute la categoria Périodiques pour petits enfants, din catalogul Editurii parisiene Vaillant (activă din anii 1940 până în 1993). Sub aceeaşi egidă fu editat – câţiva ani mai târziu – faimosul Pif le chien, graţie căruia fratele meu, Horaţiu, la fel ca nenumăraţi copii de pe glob, avea să-şi însuşească primele cunoştinţe de limbă franceză. Tot de pe inconturnabilul internet aflai cu surprindere că fac parte eu însumi din acelaşi contingent cu Riquiqui, a cărui viaţă s-a consumat între 1951-1968, în timp ce colegul său Roudoudou se născuse cu un an mai devreme, dispărând tot în 1968. Din toate aceste detalii e de reţinut că francofonia reuşea să fie atractivă şi ofertantă pentru copiii acelei epoci, prin modalităţi ce-i familiarizau dintru bun început cu umorul galic. Ce-i drept, „orele” propriu-zise mi se păreau exagerat de complicate: citeam lecţii şi efectuam exerciţii gramaticale după nişte manuale franceze, concepute certamente pentru şcolari, în niciun caz pentru un puşti ca mine (etatea mă califica undeva între grupa mijlocie şi mare de grădiniţă, dar refuzasem cu obstinaţie să frecventez acea instituţie). Contradicţia dintre atmosfera atât de plăcută, cultivată de doamna Şerban, şi conţinutul arid al lecţiilor a determinat din partea mea o reacţie de mefienţă faţă de limba franceză, de care aveam să mă debarasez abia în perioada studenţiei (prin anii 1970, lectorii de franceză de la Facultatea de Litere începură să prezinte filme de artă franceze, în versiuni fără subtitrări – o metodă ideală, pentru mine, de a recupera lunga perioadă de „hibernare” în materie de francofonie).
În orice caz, episodul meu de „student preşcolar” în casa familiei Şerban mi-a fixat în memorie două elemente referitoare la prima mea profesoară: relaţia ei de rudenie cu Lucian Blaga şi faptul că efectuase cândva studii la Uppsala în Suedia. Pe atunci, Blaga însuşi locuia în zona înaltă a aceluiaşi cartier Andrei Mureşanu. Uneori, în preumblarea sa spre centrul urbei, trecea şi pe sub ferestrele casei noastre din Cipariu, iar mama îmi atrăgea atenţia asupra sa. Dar abia după 1989 aveam să pricep mai clar relaţiile de familie dintre poetul-filosof şi Marioara Şerban, născută Blaga. Cât priveşte conexiunea suedeză, îmi permit să speculez că poate acel detaliu din biografia dânsei va fi acţionat subliminal, declanşând şi perpetuând interesul meu faţă de cultura, civilizaţia şi limba acelei naţiuni scandinave – o pasiune de juneţe, la care face aluzie şi titlul cărţii mele de poeme din 1980: Sighişoara, Suedia şi alte stări de spirit… Mai târziu aveam să aflu că regizorul de faimă mondială Andrei Şerban face parte din aceeaşi aleasă stirpe (tatăl său, Gheorghe, era fratele mai mic al lui Mihai Şerban, soţul Marioarei)„.
Continuarea, aici.
