Interzis dar absolut irezistibil: Atacama!

Știam că este cel mai arid loc de pe Terra… Că aici vin regizorii mari de film (v. „Odiseea Spațială”) în căutarea „peisajelor selenare” sau pentru a turna scene „tari” despre viața de pe planete îndepărtate, cu solul roșcat, cum ar fi Marte sau sateliții săi diformi, Phobos și Deimos… Știam că se numește Atacama și denumirea sa îmi răsuna în auz sec și straniu… Granule de piatră măcinată de vânt… Praf fin – mult mai fin ca pudra de talc, colorit roșiatic datorat oxizilor de fier… Dune cu forme bizare, acoperite de o crustă compusă din particule minerale și sare sedimentată… În Atacama, ca și pe Marte, a existat apă în formă lichidă… Acum e totul uscat, un pustiu, tăcut, solitar… de o solitudine și o frumusețe atât de stranii, că te amuțesc!

Marile, nesfârșitele altiplanos, cu praf și nisip impregnat de oxid de fier sau tenebroasele gropi întunecate, ascunse pe după scuturile vulcanice ale unor coloși cum ar fi Nevado Tres Cruces sau Ojos del Salado, ca și numeroasele cratere de impact, cu contururile lor circulare fac din Atacama un loc aproape interzis dar absolut irezistibil. Cel mai mare crater de pe Marte este Hellas Planitia, de 2.000 de km în diametru și 6 km adâncime, acoperit cu nisip de un roșu aprins… Cel mai înalt munte din Atacama este Ojos del Salado, de 6893 de metri – acoperit cu cenușă vulcanică și cu ghețari, penitentes, în formă de stalagmite – muntele-rege al chilienilor, pe care-l consideră mai impozant decât Aconcagua… Poate că, de fapt, nici o comparație nu își are sensul, pentru că locurile acestea sunt unice, chiar dacă par desprinse de pe Marte…

Intrarea în Parcul Naţional Nevado Tres Cruces

Dați-mi un strop de apă ca să ajung în Nowhere Place!

Poate că eu degeaba scriu toate lucrurile acestea, pentru că este de neînțeles! Cum să te-ncrâncenezi să mergi acolo, când, adesea, cele mai încercate motoare cedează și e nevoie de 5-7 zile de așteptare până vine cineva să le asigure depanarea…, dacă ai noroc!!! Și, totuși, Atacama atrage oameni! Este sfâșietor de… arid, dar neverosimil de frumos! Dacă doriți să experimentați frumusețea nepământeană țâșnind din… nimic luați cu dumneavoastră un rucsac mare și muuuuuuultă apă. Nu e o glumă! Timp de 6 zile, cât a trebuit să traversez deșertul pentru a căuta solitudinea lui Ojos del Salado – cel mai înalt vulcan activ din lume – a trebuit să fac un calcul minuțios și să cumpăr 15 litri de apă… Era puțin, pentru o caniculă neîndurătoare. Scourcing heat! Dar nu plecam în căutarea răsfățului! Și am știut asta de la bun început.

Am făcut calculul acesta din simple motive de supraviețuire. V-ați imaginat vreodată ce înseamnă să mergi mii de kilometri, în deșertul cel mai aprig din lume, singur printre coline înșelătoare de nisip, pe dârele lăsate mai acum o săptămână de alți cai-putere plecați în căutarea aventurii și certați cu timpul? Aici timpul chiar nu contează, răsăritul nu aduce decât alte contururi cafenii brăzdate de vinișoare roșiatice, apusuri care se aștern peste crestele munților și peste siluetele neclare ale dunelor… și… în rest… tăcere grea. Uiți ușor ce zi a săptămânii urmează să vină pentru că stai într-o așteptare febrilă, sub fierbințeala nemiloasă a soarelui, petrecând nopți lungi, la temperaturi scăzute, care-ți amintesc de căldura pilotelor moi de acasă.

Diferențele de temperatură de la noapte la zi sunt demne de Cartea Recordurilor, în miezul zilei solul poate atinge și +50 de grade Celsius, în timp ce noaptea temperatura poate coborî cu 40 de grade în doar o oră… V-ați imaginat cum e să ai drept reper doar dârele roților de mașini traversând incert neantul? …să le cauți cu disperare când dispar, să tresari când le vezi că reapar? …pentru că aici configurația reliefului se schimbă în funcție de direcția vântului, dunele de nisip se înalță sau se năruie de la o zi la alta! Un pocnet surd, ca de armă descărcată în gol, cu un răsunet spart, seara, sub geana crepusculului, poate fi unul dintre bolovanii care crapă în urma trecerii bruște de la caniculă la frigul de peste noapte. Singura sursă de umiditate este condensul, după nopțile lungi când neguri dese traversează deșertul. Și pe munți, singura sursă de umiditate este ceața!

Aici nu plouă, nu ninge, ghețarii se formează din depuneri de condens, de aceea au o structură poroasă, diferită de a ghețurilor din Alaska sau din Caucaz.

Scourcing heat and… nothing

Am pornit din Copiapo trei oameni, după încheierea formalităților de obținere a permisului pentru intrarea în rezervația naturală de la Laguna Verde și Ojos del Salado. M-am întors singură, după ce bravii mei camarazi s-au retras de la Refugiul Atacama (5.350m / 17.552 ft). Eram cu toții năruiți după ascensiunea dificilă pe Aconcagua, la aproape 7.000 de metri altitudine și după pierderea lui Lenți Bulăreanu, singurul român care și-a unit destinul definitiv cu Cerro Aconcagua…

E greu să vorbești despre Atacama pentru că aici domnește Marele Regat alcătuit din … nimic! Nowhere Place! Aici nu plouă, nu sunt animale, nu cântă păsările sau greierușii, nu… Nu este nimic! Doar un singur râu permanent, cu albia largă, curge parcă ostentativ prin inima deșertului. Se numește Loa și izvorăște de la poalele Anzilor.

Exprimată în cifre, ariditatea Deșertului Atacama sună și mai sec! Statisticile arată că nu a existat ploaie, în sensul adevărat al cuvântului, sub formă de precipitații, din 1570 până în 1971. Media precipitațiilor anuale în Regiunea Antofagasta a fost de doar 1mm/an. În porturile Iquique și Antofagasta, situate în „civilizație” plouă doar de patru ori într-un secol, iar ploaia aduce efecte catastrofale.

Deșertul este atât de arid încât, conform statisticilor întocmite de NASA și de National Geographic Society, există o zonă în interiorul arealului uscat identificată sub numele de „deșertul absolut”. Întins pe o suprafață de 105.000 km², ariditatea deșertului Atacama se datorează mai ales efectului de „stratificare inversă” creat de influența Curentului Humboldt, cu aer rece, adus dinspre Antarctica și anticiclonii Pacificului blocați în zona chiliană de coastă, cât și în regiunea înaltă a Cordilierei Andine. În munți, ceea ce pare a fi ghețar, la înălțimi de peste 5.500 de metri, sunt, de fapt, depuneri de minerale și sare cristalizată care au avut loc în perioade de milioane de ani prin retenția în stratul de permafrost a umezelii din păturile groase de ceață care traversează succesiv deșertul.

Cercetătorii britanici au demonstrat prezența așa-numitei camanchaca – ceață marină, suficient de umidificată pentru a favoriza chiar și dezvoltarea unor specii de alge hipolitice și a lichenilor în regiunea „barierei de ceață” din zona coatelor înalte, la aproximativ 100 de km sud de Antofagasta.

În Atacama sunt zone care au atins limita uscăciunii absolute, dincolo de care, în prezent, s-a demonstrat că nu mai există nici măcar viață microbiană, solul de aici fiind, practic, steril. Este interesant că testele efectuate de Phoenix Mars Lander în 2008 au detectat prezența percloraților în solul de pe planeta Marte, la fel ca și în unele zone din Atacama unde s-a arătat că sunt depozite remarcabile de nitrați. Asemănările frapante între mostrele de sol aduse de pe Marte sau găsite în văile aride din Antarctica și din Atacama, descoperite în bazinele unor ape care au secat de peste 120.000 de ani au condus la concluzia că Marte ar putea oferi condiții propice dezvoltării vieții. În acest sens, NASA întreprinde cercetări minuțioase prin Earth-Mars Cave Detection Program.

Ojos del Salado. Ascensiune spre Refugiul Tejos

Torid, pustiu, dar nu inert!

Uscăciunea ucide fără milă. În deșertul chilian moartea lovește oriunde, însă speranța de a trăi nu a murit nicicând. În extremitatea nordică și în cea sudică a deșertului, unde supraviețuiesc câteva specii de cactus, sunt forme de viață care stârnesc mirarea.

În 1985, vântul uscat din Atacama dezgolea în nisipul fierbinte trupul firav al unui copilaș. Pruncul stătea cu spatele drept, cu genunchii aduși la piept,  într-un ultim gest de apărare… E îmbrăcat cu straie din lână de vicuñas, pălărie neagră, împodobită cu pană și o traistă împletită cu model frumos, specific populațiilor din zonele andine. Are alături un coș plin de știuleți de porumb și o săpăligă confecționată din mandibulă de lamă. Peste șuvițele de păr castaniu, împletit în codițe subțiri, ai lui i-au pus o mască metalică – pașaportul său transcendental, cu rolul simbolic de a-l proteja de spiritele rele din viața de dincolo… Mumia, veche de peste 500 de ani, stă mărturie cutezanței cu care oamenii acestor locuri s-au încăpățânat să supraviețuiască pe niște meleaguri unde n-ar trebui să fie viață, nici măcar la nivelul microorganismelor. În cazul trupului firav al copilului fără nume, ucigașul nemilos – deșertul cu uscăciunea lui extremă – s-a dovedit a fi, timp de secole, cel mai bun mediu de conservare.

Pare un lucru cu totul miraculos, dar în Atacama trăiesc în prezent peste un milion de suflete, așezați cuminți în zonele de coastă sau împrejurul oazelor sau pe înălțimile Anzilor, scormonind pământul sau scrutând cerul în căutarea misterelor. Fie că duc viață grea, de mineri, pescari sau agricultori trudiți, fie că fac parte din casta celor ce-și urmează pasiunea pentru sporturi extreme (alpiniști și exploratori), pentru artă (pictori și scriitori îndrăgostiți de Anzi și de măreția lor) sau pentru știință (specialiști care studiază arheologia, astronomia, istoria civilizațiilor, etnobotanica sau geologia), cu toții știu că numai omul sfințește locul.

Oazele și unele văi din interiorul deșertului au fost locuite timp de milenii, iar vestigiile descoperite aici au pus în valoare prețioase comori spirituale ale populațiilor precolumbiene păstrate în timp, sfidând negura uitării. Chiar în mijlocul deșertului, la altitudinea de 2.000 de metri, se află satul San Pedro de Atacama, care este încă populat de urmașii tribului atacameño, remarcabili prin construcția orașelor fortificate denumite pucarás. Datorită bogatelor rezerve de cupru și nitrat de sodiu – binecunoscutul salpetru de Chile – la începutul secolului al XX-lea s-au dezvoltat orașe miniere precum: Chacabuco, Humberstone, Pedro de Valvidia și multe altele. Acum sunt lăsate în părăsire, dar în unele zone mai găsești rătăcit câte un compatriot de-al nostru care a rămas aici de pe vremea când au venit să lucreze bunicii săi, luând viața de la capăt.

Gheţari poroşi pe Ojos del Salado

Enigma geoglifelor

Atacama rămâne un loc al contrastelor majore. Un mister nedezlegat până astăzi rămâne acela al geoglifelor (desene pe sol) înfățișând siluete stilizate și figuri geometrice imense, de o mare finețe grafică, având, se pare, rolul de calendare astronomice. Gigante del Atacama („Uriașul din Atacama”) este cea mai mare figură antropomorfă din lume, datând din perioada preistorică, descoperită la „Cerro Unitas”. Cu o înălțime de 86 de metri (282 ft), reprezentarea a fost creată pentru a indica unde apune luna, un amănunt important de la care se pleca în aprecierea ciclului anotimpurilor, a începerii semănatului sau culesului, în funcție de sezonul ploios. Pe capul „Uriașului” se pot distinge 12 prelungiri, 4 așezate în vârf și 8 dispuse lateral, 4 în stânga și 4 în dreapta, considerate foarte importante pentru că în funcție de aliniamentul acestora în raport cu luna se puteau calcula momentele importante din calendarul astronomic. În perioada 1000-1400 Gigante del Atacama a întruchipat pe una dintre zeitățile locale. Chiar și în zilele noatre, misterul său rămâne încă nedeslușit.

Iarnă boliviană, 4×4, Eduardo și melancolia

La Refugiul Atacama (5280m), rangerii se schimbă o dată la o lună, pentru că au nevoie să stea mai mult ca să se aclimatizeze. Eduardo povestea că sunt perioade când se îmbolnăvește de muțenie, pentru că nu are cu cine să stea de vorbă… Nu are decât un vehicul 4×4, indispensabil în mediul atât de ostil de sub Ojos del Salado, dar care, din nefericire, nu are și darul vorbirii. Abia așteaptă să vină turiști, alpiniști, cercetători… Eduardo este o enciclopedie, dar scoți greu vorbele de la el. E-o plăcere să-l auzi povestind în spaniolă, dar felul cum folosește engleza e un mare handicap pentru el. Nu a fost pe vârf decât de două ori, se mulțumește să poposească la Refugiul Tejos (5830 m) – ultimul avanpost înaintea asaltului final pe Ojos del Salado (6893m).

Acolo a fost chemat de nenumărate ori să acorde ajutor turiștilor care sufereau crize de hipotermie. Mai ales în timpul „iernii boliviene” este căutat prin stație pentru cazurile de urgență. Au fost și decese… Eduardo iubește viața. De aceea și-a ales meseria aceasta, pentru a se pune în slujba vieții. E și multă tristețe aici… Uneori, chiar și când zâmbește, lui Eduardo îi rămân colțurile buzelor căzute, ca după o suferință îndelungă. Cu fața smeadă și părul dichisit, dar neorânduit din cauza nisipului și a vântului, parc-ai zice că râde și se-ntristează în același timp… Solitudinea de pe Ojos l-a făcut să știe să se retragă în sine, vine doar atunci când e nevoie de el, îi place să fie în preajmă la greu și să întrețină ordinea la perfecție în domo, cortul mare, circular, folosit pe post de sală de mese…

Stările lui Eduardo, veselia lui netrucată când vede că-i vin oaspeți, îmbinată cu melancolia tăcută, asprimea ridurilor de pe fața lui smeadă atunci când se gândește la tot ce a lăsat acolo, jos, parc-ar fi viața însăși, cu bucurii, frământări și întâmplări trecute ce au fost și n-or mai veni, zici că-s decupate dintr-un film…