liniște

Am urcat la o cafea la amicul meu, la pictorul Virgil Dobîrtă. O premieră, cum ar veni, pentru că toate întîlnirile noastre au loc, după un anumit ritual, în oraș.

Dacă pornești de dimineață la plimbare prin centru trage bine aer în piept. Simți? Simți cât de curat e aerul? Bine.

După mai bine de o săptămînă departe de casă, un intemezzo de liniștire în București mi-a prins bine.

Privind-o în ochi acum, pe mare cum ar veni, mi se părea că-și rîde de mine. Parcă spunea: „Nu te pricepi. Ba întîrzii 25 de ani, ba vii cu o lună mai devreme. Hotărăște-te, știi ce vrei sau nu? Cît timp o să mă tot ții așa, în șah?”

Știu că vi se întîmplă și vouă să asistați la discuții din alea cu „să vezi ce-am pățit ieri” iniţiate de către oameni care au impresia că povestea lor o bate pe a ta cu 6-0, 6-0…