După mai bine de o săptămînă departe de casă, un intemezzo de liniștire în București mi-a prins bine. Da, de liniștire, pentru că ghidat de Mihai Vasile, am făcut o plimbare de două ore în Parcul IOR. Acronimul îl știți, vine de la Întrerpinderea Optica Română, ce se afla în împrejurimi. Poate că acum i se spune Parcul Alexandru Ioan Cuza, dar pe cei pe care i-am auzit vorbind despre el tot așa îi spun, IOR… Mă rog, important e că locul arată excepțional, în condițiile în care vorbim, totuși, despre un parc de cartier (Titan), nu despre un spațiu din mijlocul Bucureștilor.
Acuma că are sau n-are 85 de hectare, mai ales că mulți dintre noi nu știu ce-s alea hectare, nu-i atît de important. 
Important e că arată extraordinar, că are alura unui parc etajat, cu trei niveluri, ceea ce n-am mai văzut. Pe fiecare nivel există amenajări, unele cu adevărat spectaculoase și foarte utile. Copiii sunt răsfățați din acest punct de vedere, pentru că există tot felul de instalații care mai de care mai ingenios construite și trag nădejde că și fiabile în timp.
Dar peste toate natura mi se pare că a fost generoasă cu acest loc. Există cinci insule, „Insula Pensionarilor”, „Insula IOR”, „Insula Câinilor”, 
„Insula Trandafirilor” și “Insula Înecaților”, cu semnificații ușor de deslușit, chiar și în cazul ultimei. Se spune că ar fi murit destui pe-acolo, prin zonă, și că odată aruncați în lac cadavrele nu le-ar mai fi fost găsite niciodată. Oricum, că sunt niște vîrtejuri de apă periculoase asta e clar, s-a mai vorbit despre acest lucru de multe ori.
Dar insulele acestea fac toți banii. Sunt adevărate oaze de liniște și-am înțeles că una dintre ele are și statut de rezervație naturală, accesul pe ea fiind restricționat.
Bine, că nu lipsește o biserică e deja un lucru obișnuit pentru noi, chiar și aici neamul nostru atît de credincios putîndu-se închina în timp ce face o plimbare cu…„cei dragi”. Numele ei e chiar mai spectaculos decît construcția, îi spune Biserica Pogorîrea Sfîntului Duh.
Ce mi-a plăcut cel mai mult e liniștea.
Cu adevărat întreținută de către poliția locală (sper să nu greșesc termenul), cei care au niște mașinuțe simpatice precum cele folosite pe terenurile de golf, cu care patrulează la minut pe aleile parcului, în surdină, dar foarte eficienți.
Mi-a plăcut să mă plimb mai ales cu amicul Mihai Vasile. 
Un tip care știe ce să-ți spună despre București și un ins care nu e băgăcios, nu-ți face capul calendar cu informații, ci savurează o ieșire în natură ca nimeni altul. În plus, fiind un cunoscător al artei fotografiei, a surprins o stare, că poate asta e fotografia: a surprins perfect starea de liniște, cea după care probabil tînjesc mulți dintre noi.
Mi-a plăcut că am întîlnit oameni liniștiți, care-și vedeau de discuțiile lor, de familiile lor, de plimbările lor, și admirau, literalmente, peisajul.
Mi-a plăcut că la doi pași de agitația cotidiană există acest loc superb într-un cartier bucureștean în care odinioară se vorbea despre fabrici și uzine ( Fabrica de locomotive N. Malaxa – S.A.R., redenumită în urma naţionalizării „Uzinele 23 August” şi Fabrica de ţevi Nicolae Malaxa, devenită după naţionalizare „Republica”).
Dacă ajungeți cu treabă sau nu prin București, o vizită în acest parc o să vă cadă foarte bine.
