La ceas de seară m-a sunat Șerban Doboși. Mi-a dat vestea proastă: Dorin Giurgiuca, unul dintre cei mai mari jucători de tenis de masă români din toate timpurile s-a stins. La 67 de ani.

Vestea, ca orice veste proastă, m-a întors pe dos. Mai ales că l-am cunoscut foarte bine.

Am scris o grămadă despre el.

Nu știu ce să fac, deja m-am și săturat să umblu la sertarul meu cu amintiri de fiecare dată cînd ne părăsește un mare campion. O fac, din nou, însă, pentru cei dintre voi care știți mai puține despre acest om sau pentru cei dintre voi care știți dar vă face oarecum plăcere să-i reauziți povestea.

Povestea e veche, cam din anii 2000, un material pe care l-am scris cu chef (chiar dacă cu oarecari stîngăcii…). Vi-l ofer, în cele ce urmează:

DORIN GIURGIUCA

Data naşterii : 08.12.1944, Mihalţ, Alba

Zodia : Săgetător

Studii :

• Liceul “Ady-Şincai “ Cluj, promoţia 1962
• Facultatea de Educaţie Fizică Cluj, promoţia 1972

Activitate sportivă ( 1961-1978 ) :

• campion naţional în fiecare an al carierei sale, din 1961-1978, în diferite probe
• campion naţional în proba de simplu în 1967 (în finală cu Radu Negulescu ) şi în 1970 ( în finală cu Şerban Doboşi )
• campion european de juniori în 1962, la Bled ( Iugoslavia )
• medaliat cu bronz la Campionatul Mondial din 1967, Suedia, în proba de dublu mixt, cu Maria Alexandru, învinşi în semifinale de perechea japoneză Kimura-Fumaza ( Japonia câştigase atunci 6 titluri mondiale dintre cele 7 puse în joc )
• medaliat cu argint la Campionatul European din 1968, Franţa, în proba de dublu mixt, cu Maria Alexandru, învinşi în finală de cuplul rus Rudnova-Gomoskov
• medaliat cu argint în proba de simplu a Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, Helsinki, 1962 şi medaliat cu bronz în proba de dublu, alături de Adalbert Rethi, la aceeaşi competiţie
• Sfert-finalist al probei de dublu masculin la Campionatul European din 1968, Franţa, alături de Adalbert Rethi
• de 5 ori câştigător al Cupei Campionilor Europeni cu echipa CSM Cluj, antrenor Farkas Paneth (5-0 cu Lokomotiv Leipzig, Germania, în 1961, 5-4 cu Vasutepitok Torekves, Ungaria, în 1964, 5-0 cu Lokomotiv Leipzig, Germania, 1965, 5-2 cu Lokomotiv Brno, Cehoslovacia, 1966 , 5-4 şi 5-1 cu VSC Budapesta, Ungaria, în 1967
• campion al Internaţionalelor Angliei, 1964, în proba de simplu, în finală cu suedezul Johansson ( 21-14, 21-18, 11-21, 21-19 )
• în anul 1964, Uniunea Europeană de Tenis de Masă a dat publicităţii clasamentele la echipe şi la individual : 1. Alser ( Suedia ), 2. Giurgiuca ( România ), 3. Scholler ( Germania ), Giurgiuca devenind astfel al doilea jucător al Europei
• câştigător al celor mai importante turnee din Europa, în Germania, Suedia, Anglia, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Franţa, Bulgaria, Rusia, Finlanda
• Maestru emerit al sportului din 1994
• membru al SWAYTHLING CLUB INTERNATIONAL fondat la Stockholm 1967, cu legitimaţia nr. 4718, care asigură prezenţa titularului pe viaţă la toate ediţiile de Campionat Mondial.

 

 Activitate profesională, 1974 până în prezent:

• antrenor la CSM Cluj, grupe de copii.

Tinere talente cărora maestrul Giurgiuca le-a pus paleta în mână :

• Zoltan Zoltan, care a câştigat de 2 ori Paleta de Argint; a jucat în Ungaria la Kisskunfelegyhaza şi actualmente la Postas Budapesta
• Ramona Filip, care este acum în SUA
• Eva Palacsay, acum în Ungaria
• Kontes Bori, acum în Canada
• Anamaria Miron, care a jucat apoi la Montpellier, în Franţa
• George Coroian, 16 ani, campion balcanic la juniori, dublu, joacă acum la Centrul Olimpic Bistriţa
• Dragoş Ţărmure, campion naţional la cadeţi
•  Alin Mureşan, finalist cu echipa de cadeţi în 2002
•  Darius Torcoş
• Daniel Baicu
•  Mihai Mureşan, toţi aceştia trecând la grupa profesorului Bledea, unde se desăvârşesc din punct de vedere sportiv.

Ar trebui spus încă de la început că Dorin Giurgiuca este primul jucător român de tenis de masă care a introdus în arsenalul loviturilor specifice acestui sport, în România, procedeul topspin, cu care a făcut ravagii în competiţiile interne şi internaţionale. Pentru nespecialişti, vom face o scurtă prezentare a acestei lovituri : prin anii `50, mai ales jucătorii chinezi şi japonezi au utilizat în premieră topspin-ul. Principala caracteristică este liftarea mingii în modul cel mai exagerat cu putinţă. Prin frecarea mingii cu paleta se imprimă o traiectorie înaltă, de circa un metru deasupra mesei. După luarea contactului cu “cîmpul” adversarului, mingea capătă o săritură cu totul neaşteptată, foarte greu de controlat. Eficacitatea maximă se obţine atunci când jucătorul reuşeşte trimiterea mingii spre părţile marginale ale terenului advers. Alături de Radu Negulescu, un alt maestru al topspin-ului, Dorin Giurgiuca a stăpânit la perfecţiune această armă, cu ajutorul căreia şi-a apropiat multe victorii.

Nu în ultimul rând trebuie spus că Dorin Giurgiuca era stângaci şi acest lucru el l-a ştiut exploata atât de bine, încât adversarii săi sufereau de un adevărat complex în faţa loviturilor sale, care pe lângă faptul că veneau liftate la modul prezentat mai sus, mai plecau şi dintr-o paletă mânuită cu mâna stângă.

O picanterie care a făcut epocă în cercul iubitorilor de sport din Cluj am trăit-o personal prin anii 1976-1977, pe când vremelnic mă aflam în grupa de antrenament condusă de antrenorul Giurgiuca. Dânsul obişnuia să organizeze la sfârşitul şedinţelor un concurs eliminatoriu între copii, învingătorul primind celebra cutie de ciocolată “Vinga”. “Campionul“ zilei avea dreptul la un set cu maestrul Giugiuca, în care de obicei antrenorul ne dădea un avantaj de 15 puncte, după care invariabil câştiga partida. O singură dată m-am numărat printre fericiţii care au jucat cu dânsul şi, văzând îndârjirea cu care îmi doream victoria, mi-a spus : “Băiete, ţie îţi dau 15 for, o minge înaltă ca să poţi trage şi pe deasupra joc şi cu mâna stângă cu tine“. Scorul a fost 21-15 în favoarea antrenorului, singurul lucru pe care noi, copiii, nu-l ştiam fiind acela că Dorin Giurgiuca era stângaci. Până atunci el ne pregătise jucând doar cu mâna dreaptă.

Posedat de un optimism pedagogic incorigibil, invitatul nostru îşi face treaba zi de zi, crescând copii şi învăţându-i să deprindă tainele tenisului de masă, un sport atât de frumos, încât ar merita mult mai multă atenţie din partea noastră, a tuturor. El a avut o carieră de jucător la superlativ, a cunoscut culmile gloriei în domeniu, dar a avut tăria şi inspiraţia de a se consacra, după retragere, muncii de antrenor, încă din 1974. Clubul CSM Cluj se poate mândri cu acest om care lucrează aici de peste 40 de ani, în dubla ipostază de sportiv şi dascăl.

Dorin Giurgiuca a fost un mare campion, dar şi un personaj controversat datorită personalităţii sale complexe, datorită unui noncomformism greu de digerat pentru anii `70. Personajul nostru nu se plia deloc pe etica şi morala comunistă, era un veşnic răzvrătit, un ins căruia situaţiile tensionate îi dădeau mereu târcoale. Valoarea sa incontestabilă s-a ridicat mereu ca o stavilă în calea celor care doreau să îl pună la colţ, iar atunci când în joc erau interesele unor persoane sau chiar ale României, se apela cu încredere la serviciile sale. De foarte timpuriu, încă din 1962, pe când avea doar 18 ani, Dorin Giurgiuca a devenit campion european de juniori, urcând în vârful ierarhiei continentale. A câştigat apoi de 5 ori Cupa Campionilor Europeni, între 1961-1967, ultimele 4 titluri fiind consecutive. A jucat o finală mondială la dublu-mixt în 1968 şi a câştigat un “bronz” la Campionatul Mondial din 1967, tot la “mixt”. A fost declarat în 1964 al doilea jucător din Europa, după suedezul Alser şi a fost considerat unul dintre cei mai tehnici jucători ai Europei. El a stăpânit la perfecţie lovitura “topspin”, din care a făcut o armă redutabilă.

Pregătiţi-vă, chiar acum, pentru cele mai frumoase povestiri ale tenisului de masă clujean, istorisite de unul care le-a trăit din plin: CAMPIONUL Dorin Giurgiuca, unul dintre cei mai controversaţi jucători de top ai Europei.

 

 

 

 

 

– Când aţi început tenisul de masă ?

– Destul de târziu, pe la 14 ani. În 1960, la 16 ani participam deja la campionatul naţional de seniori, la Bistriţa, unde am fost remarcat de ochiul de expert al antrenorului Paneth Farkas. Imediat după aceea am fost legitimat la CSM Cluj, oraş în care am devenit elev în clasa a XI-a.

– După nici doi ani aţi devenit, nici mai mult nici mai puţin, decât campion european de juniori, la Bled, în Iugoslavia. Cum a fost posibil acest salt ?

– În primul rând, se datorează faptului că s-a ocupat de mine un antrenor excepţional, Paneth Farkas. Apoi să nu uităm că am avut nişte colegi de echipă fantastici, adevăraţi magicieni ai acestui sport, precum Gheorghe Cobârzan, Radu Negulescu şi Adalbert Rethi, de la care am învăţat multe şi cu care eram într-o perpetuă concurenţă. Nu în ultimul rând victoria s-a datorat “loviturii dracului” – cum era botezat pe atunci topspinul, tehnică pe care o stăpâneam foarte bine.

– La acele “europene”, aţi fost singurul care juca cu topspin ?

– Nu, procedeul îl utilizau doi ruşi, doi unguri şi un iugoslav. Avantajul meu în faţa lor cred că a constat în faptul că ştiam să răspund mai bine acestei lovituri în apărare, iar în plus eram stângaci, deci îi derutam totalmente. Am jucat nu mai puţin de opt meciuri şi nu am pierdut niciunul. Nu vreau să mă laud, e mult de atunci, dar pot spune că eram foarte calm în momentele dificile şi asta contează mult în acest sport.

– 1962 a fost un an bun pentru dumneavoastră, pentru că la cel de al VIII-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor, la Helsinki, aţi obţinut noi succese…

– Aşa este. Când am văzut lista participanţilor, cu sportivi din Rusia, China, Japonia sau Ungaria, nu credeam că noi, românii, vom avea prea multe şanse. Nu a fost aşa, pentru că la dublu masculin am reuşit un “bronz” alături de Rethi, într-un meci contra chinezilor, iar la simplu eu am luat “argintul” după o finală pe care am pierdut-o cu 1-3 în faţa ungurului Fahazi. Ţin minte că am câştigat primul set, apoi l-am cedat pe al treilea la mare luptă, 22-24. Nu pot uita atenţia pe care finlandezii au acordat-o acestor întreceri, care era privită ca o ocazie ca tinerii de pretutindeni să se cunoască mai bine, dar fără a neglija competiţia, care era urmărită din tribune de mii de spectatori. Au urmat Campionatele Internaţionale ale Iugoslaviei, apoi ale Poloniei, unde am câştigat de fiecare dată proba de dublu mixt alături de Ella Constantinescu. Pentru că ar fi fost prea frumos acest an, a venit şi “duşul rece“ de rigoare, odată cu eliminarea echipei noastre, CSM Cluj, din Cupa Campionilor Europeni, în meciul cu Graficki Zagreb. Uşoare circumstanţe atenuante pentru acest eşec ar putea fi podeaua sălii care era puţin înclinată, spectatorii iugoslavi care au făcut un vacarm de nedescris şi arbitrii care au inventat greşeli sportivilor noştri.

– În 1963 aţi început la fel de bine, cu un titlu la Internaţionalele României, la dublu cu Cobârzan, precum şi cu o calificare în finala Cupei Campionilor Europeni, ambele în martie…

– Da, la 1 martie am învins Lokomotiv Leipzig la Cluj, în sala Casei de Cultură a Studenţilor, în faţa unei asistenţe record, apoi în 14 martie, împreună cu Gh. Cobârzan am “suflat” titlul perechii iugoslave Markovic-Kern, după 22-20, 18-21, 20-22, 21-14 şi 22-20, la capătul unui meci de un rar dramatism. Trebuie remarcată însă echipa naţională feminină a României care a cucerit medalia de argint la Campionatul Mondial din Cehoslovacia, după o finală cu o adevărată forţă, Japonia. Pentru nostalgici voi rosti numele acelor excepţionale sportive: Geta Pitică, Ella Constantinescu şi Maria Alexandru. La simplu eu am pierdut în turul 4 cu 3-1 în faţa japonezului Konaka, după ce am învins jucători renumiţi, precum Berczik, Arndt sau Rozsas. În finala Cupei Campionilor, la doar o lună după Campionatele Mondiale am pierdut greu, la Budapesta, cu Vassutepitok, cu 5-4 poate şi datorită oboselii. Să nu uităm că lotul naţional se confunda cu cel al CSM-ului, pentru că el era format din Cobârzan, Negulescu, Rethi şi Giurgiuca. Personal am câştigat 2-0 cu Rozsas, dar am pierdut 0-2 cu Berczik şi 1-2 cu Halpern, chiar în meciul decisiv, după ce avusesem 19-15 în setul 3. Vă daţi seama câtă amărăciune am avut în suflet, dar acesta este sportul: nu îţi poate oferi mereu victoria!

– V-aţi revanşat însă din plin în 1964, când CSM a luat al doilea titlu european…

– Nu numai atât. În 1964 am devenit campion al Internaţionalelor Austriei, Germaniei, dar mai ales al Angliei, o competiţie de cel mai înalt rang, la Brighton. Acolo l-am învins pe suedezul Johansson, unul dintre primii jucători ai lumii

În Cupa Campionilor ne-am distrat cu AS Fontanay ( Franţa, 5-0 ), apoi am administrat un 5-1 tot în deplasare lui PSV Düsseldorf, pentru ca în semifinale să trecem, după doar 90 de minute, la Cluj, de Voros Meteor Budapesta, cu un sec 5-0. Finala aveam să o disputăm cu deţinătoarea en-titre, Vasutepitok Torekves, chiar la Budapesta. Eu am început seria partidelor, cu un 2-0 cu Hollo. Rethi l-a “terminat” pe Rozsas şi aveam deja 2-0. Apoi roata s-a întors, Berczik l-a învins pe Negulescu, iar eu am pierdut cu Rozsas, care nu mă bătuse niciodată până atunci. Era 2-2. Negulescu îşi revine şi câştigă cu Hollo, dar Berczik îl bate pe Rethi, deci scorul ajunsese 3-3. Totul pare să se năruie, când Rozsas câştigă în faţa lui Negulescu, ungurilor mai trebuindu-le o singură victorie, aveau deja 4-3. Am urmat eu cu Berczik, vedeta lor, fost campion al Europei. După exact 10 minute scorul general era 4-4, pentru că l-am spulberat pe Berczik. Meciul decisiv l-a jucat Rethi care l-a învins cu 2-1 pe Hollo şi astfel am devenit câştigătorii Cupei Campionilor Europeni, pentru a doua oară. A fost o bucurie de nedescris la Cluj, unde am fost primiţi ca nişte eroi.

– După această a doua izbândă în Cupa Campionilor Europeni, cea din 1964, în care aţi câştigat şi prestigiosul turneu din Anglia, ce a urmat ?

– În primul rând, calificările spre zonele superioare ale Cupei Campionilor Europeni, o competiţie la care ne cam abonasem cu CSM Cluj. În ianuarie 1965 am jucat în sferturile de finală cu Tussa Düsseldorf, campioana Germaniei, pe care am învins-o. În semifinale am trecut şi de Cerveno Zname din Sofia, urmând apoi finala, cu SC Leipzig, în deplasare. Am învins cu 5-0 şi am devenit pentru a treia oară campioni continentali, în formula Cobârzan, Negulescu, Giurgiuca. La “naţionale” am jucat finala, dar am pierdut în faţa lui Negulescu. Am câştigat titlurile la dublu, cu Cobârzan şi la dublu mixt cu Maria Alexandru. Tot în 1965 am triumfat la “Internaţionalele” Germaniei, am disputat finala Campionatelor Angliei, am devenit campion balcanic la simplu, dublu şi dublu mixt şi am fost declarat al 14-lea jucător al lumii.

– A urmat anul 1966 şi…?

– Şi, normal, victoria finală în Cupa Campionilor Europeni. În ultimul act am întâlnit Lokomotiv Brno, Cehia, în două partide, tur şi retur. Am învins cu 5-1 la Cluj şi cu 5-2 în deplasare, adjudecându-ne pentru a patra oară trofeul. Echipa CSM Cluj a avut drept componenţi pe Negulescu, Rethi şi Giurgiuca. La Campionatele Europene de la Londra echipa masculină a terminat pe locul 4, învinsă de Iugoslavia în lupta pentru “bronz” cu 5-3, iar Maria Alexandru şi cu mine reuşeam locul 3 la dublu mixt. În paranteză fie spus, Maria Alexandru a făcut istorie pentru România, devenind campioană europeană în proba de simplu. La Balcaniadă am câştigat medalia de aur, în finală cu iugoslavul Korpa. În clasamentul celor mai buni jucători europeni m-am clasat, la finele anului pe locul 4.

– Scenariu repetat în 1967, când CSM Cluj reuşeşte al 5-lea titlu continental. Cum a fost ?

– Nu atât de greu în finală precum în semifinală, cu Laksberge BTK, campioana Suediei, cu nume grele în tenisul de masă precum Alser, Nilsson sau Larsson. Partida a avut loc la Cluj, tragerea la sorţi fiind făcută în holul hotelului “Continental”. Eu l-am învins pe Alser şi pe Larsson, Cobârzan pe Nilsson şi pe Larsson, iar Negulescu pe Larsson, astfel că am învins cu scorul de 5-3, o mare victorie. În finală am dat piept cu VSC Budapesta, primul meci la Cluj.

După trei ore şi jumătate, ne-am apropiat victoria cu 5-4, dar foarte greu. Eu am câştigat toate cele trei meciuri pe care le-am disputat, 2-1 cu Berczik, 2-1 cu Rozsas şi 2-0 cu Kovacs. Negulescu şi Rethi au repurtat câte o victorie, de ajuns pentru a câştiga prima manşă. La Budapesta sala a fost neîncăpătoare, circa 1500 de spectatori ţinând să fie prezenţi la ceea ce credeau ei că va însemna revanşa ungurilor. Nu a fost aşa, pentru că am câştigat cu un sec 5-1, Cobârzan 2 victorii, Giurgiuca 2 şi Negulescu 1.

La Stockholm, în Suedia, în luna aprilie, au avut loc Campionatele Mondiale. Senzaţională a fost victoria lui Negulescu în faţa japonezului Kagimoto, urmată de cea în faţa britanicului Harrison, ceea ce i-a adus un loc printre primii 16 jucători ai lumii. Maria Alexandru şi cu mine am cucerit medaliile de bronz în proba de dublu mixt.

– Conform tradiţiei, înainte de un Campionat European, în speţă cel din 1968 de la Lyon, Franţa, Uniunea Europeană de Tenis de Masă a făcut public clasamentul celor mai buni jucători. Pe această listă dumneavoastră aţi figurat pe locul 15, cel mai bun ocupat de un român. Cu toate acestea, nu v-aţi putut opune eliminării CSM-ului din Cupa Campionilor Europeni…

– Aşa este. Eu am câştigat un meci, dar am pierdut cu 1-5 şi astfel am părăsit competiţia după ani buni în care am făcut legea în Europa. Adversara noastră, Slavia Praga a avut un lot mult mai omogen, pe când noi am jucat sub orice critică. La “naţionale “ am luat “aurul”, după ce l-am învins pe colegul şi prietenul meu Radu Negulescu, cu 3-1.

La Campionatele Europene de la Lyon porneam printre favoriţi la dublu mixt, împreună cu Maria Alexandru. Ne-am respectat blazonul, am învins în semifinale perechea Grinberg-Amelin (Rusia) şi am ajuns în finală. Aici am întâlnit un cuplu extraordinar, Zoia Rudnova-Stanislas Gomoskov (Rusia), în faţa cărora am pierdut cu 0-3 ( 16, 21, 18 ), dar am rămas cu medalia de argint, una dintre cele mai preţioase din cariera mea.

În decembrie 1968 am câştigat cu CSM cel de al 11-lea titlu pe echipe, în alcătuirea Radu Negulescu, Dorin Giurgiuca, Şerban Doboşi şi Sergiu Suciu. În acel an am fost declarat cel mai bun jucător de tenis de masă din ţară, urmat de Rethi, Negulescu, iar pe locul 6, de tânărul şi promiţătorul Doboşi.

– Echipa de vis a CSM-ului pierdea teren în întrecerile din Cupa Campionilor Europeni, dar dumneavoastră aţi reuşit în 1970 un titlu naţional…

– Bineînţeles că supremaţia noastră nu putea dura la infinit. Dr. Radu Negulescu era din ce în ce mai ocupat cu îndeletnicirile profesiei de medic, ceilalţi ne uzaserăm în acest lanţ de competiţii la care participam: convocări la lotul naţional, cupe europene, întreceri balcanice, campionate internaţionale, campionate republicane, Cupa României şi altele.

În martie 1970 însă, m-am bucurat nespus atunci când, în finala de simplu a campionatului intern, am reuşit să câştig titlul naţional. Am smuls victoria cu 3-2 în faţa foarte talentatului Şerban Doboşi, cu 3-2 ( 20, -18,-14, 13, 19 ). În ultimul set am fost condus cu 15-7 şi 18-13, dar am revenit de fiecare dată.

După o muncă epuizantă depusă timp de 15 ani, era însă timpul să lăsăm loc pentru tineri. Acest lucru era din ce în ce mai evident, cu toate că eu m-am mai “agăţat” de un Campionat European în 1972, în Olanda. Colegii mei de lot au fost Şerban Doboşi şi Theodor Gheorghe.

În 1974 am abandonat activitatea de jucător şi de atunci am îmbrăţişat meseria de antrenor. Chiar dacă succesele clujenilor nu au mai putut fi reînnodate, am satisfacţia de a fi putut lucra cu copii talentaţi, dintre care îi voi aminti aici pe Zoltan Zoltan, Ramona Filip, Eva Palcsay, Kontes Bori, Anamaria Miron, George Coroian, Dragoş Ţărmure, Alin Mureşan, Darius Torcoş, Daniel Baicu sau Mihai Mureşan. După o viaţă petrecută în sălile de tenis de masă, mă pot declara mulţumit că am făcut ceva pentru acest sport.

 PS Așa l-a chemat: Giurgiuca, nu Giurgiucă (cum i s-a spus mai mereu în presa acelor vremuri)