Laureata premiului Nobel, Herta Müller, ne-a vizitat ţara, bun prilej de polemică, indignări, revendicări de merite în săparea dictaturii prin cultură, de ai crede că România e ţara unor Nelson Mandela nerealizaţi.
Să respirăm adânc şi să cădem pe gânduri.
Herta Müller, de naţionalitate germană, a scris mai ales în nemţească. Până la plecarea din ţară, în 1987, România culturală nu credea în destinul ei grandios. În perioada ei germană, avizii cititori din România erau familiarizaţi cu sortimente de bere germană, nu cu romanele ei. Între timp, la noi elita intelecuală ridicase destule ciurucuri promovate direct la statutul de clasici în viaţă.
Dar a venit premiul Nobel!
Şi miracol: scriind în Germania şi în germană, propusă şi sprijintă de statul german de trei ori, ignorata a devenit Herta a noastră, pe care ni se pare c-o ştim dintotdeauna, o iubim a.k.a. prima „româncă” laureată cu Nobel. Cărţi altădată prăfuite şi-au epuizat tirajele, conferinţa autoarei a făcut coadă la intrare. Pe scurt, aceaşi înfrigurare provincială cu care unii încearcă să-l remorcheze pe Eugen Ionesco la cultura română şi se supără de reacţiile fiicei sale, cam de bun simţ când ajungi să cunoşti explicaţiile.
La conferinţă, d-na Müller ne-a reproşat, în esenţă, lipsa caracterului, a coloanei vertebrale, cu accent pe intelectuali. Recapitulând toată istoria întâmplării, parcă n-ar trebui să ne indignăm prea tare. Iar spusele nu sunt o noutate. Şi Nicolae Iorga vorbea despre aceleaşi lucruri în interbelic. Când doi spun că eşti beat, ai face bine să tragi un nani.
Mai deranjantă e competiţia pentru titlul de dizident de frunte, nevoia de a demonstra cine a stat cu pieptul în calea totalitarismului ş.a.m.d. Când vom fi cinstiţi cu noi înşine vom recunoaşte că regimul comunist a fost creaţia unor oameni vii, a bunelor şi relelor noastre profunde (problema e valabilă şi azi). Nu l-a răsturnat nici vreo poezie (şi au existat destule) nici romanele (nu puţine remarcabile) nici vreun film (am avut şi din acestea). Aşa cum nici în America desegregarea nu a sosit cu filmul „Lanţul”. Cât despre conceptul de rezistenţă prin cultură, el merită o altă discuţie, ştiind că o mare parte din numita rezistenţă s-a făcut pe banii acelui regim, ca dovadă că viaţa e complexă.
Nimeni nu e sfânt în toată povestea, nimeni nu e fără de prihană. Iar guduratul e simpatic doar ca apanaj al câinilor.
8 comentarii
Imi place. Scriitura remarcabila.
da, domnu horatiu, hai la combatut, de abia te asteptam
Teamă mi-e de impropria folosire a… oximoronului „Rezistenţă prin Cultură”!
A citi cărţi rare şi a scrie cărţi rare e mai mult o Rezistenţă Aristocrată decât o Rezistenţă prin Cultură. Aşa şi este perceput epistolarul ce ar rezulta din practicarea acestui nobil viciu: plăcere solitară. Important în istorie şi în soteriologie este însă dacă ţi-ai adus sau nu obolul la Luminarea Poporului. Clasa financiară, politică şi intelectuală interbelică nu a desăvârşit acest proces de răspândire a culturii până în ultimul cătun şi, în consecinţă, din punct de vedere al lui Sirius şi-a cam meritat analfabetismul torţionar al Romlagului. Sub ceauşism, Rezistenţă prin Cultură o au făcut cei ce semnalau Neamului Românesc că mai există pe lume şi altceva decat hrana şi căldura. Sunt mii de contributori, amintesc ce-mi vine imediat în minte: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dan Hăulică, Dan Grigorescu, A.E. Baconsky, Zigu Ornea, Constantin Noica, Anton Dumitriu, Ovidiu Drimba, Nicolae Mărgineanu, George Bălan, Iosif Sava, Mircea Maliţa, Victor Săhleanu, Edmond Nicolau, Grigore C. Moisil şi chiar Alexandru Mironov sau însuşi Adrian Păunescu atunci când silea un stadion ceauşist să asculte Sonata Lunii în plin răsărit de lună!
Paradoxal, adevărata Rezistenţă prin Cultură a început la noi abia după 1989, la 5 martie 1998, când lupta în stradă era terminată şi a fost jertfit Eminescu tocmai pentru accesibilitatea sa zâmbitoare ca Grigore Vieru, preferându-se un elitism eolic şi fără şanse in vacarmul torenţial al tembeliziunilor subculturale şi al presei asociabile lor.
Cred că au existat şi înainte de comunism, şi în timpul, şi după, manifestări ale nevoii de libertate. Dar contextul e prea complex faţă de modul simplist în care e prezentat. Rezistenţă prin cultură, fără aura de isterie care i se dă la noi conceptului, a existat în toate timpurile şi la toate popoarele. Enciclopedia evreilor, Talmudul, e o reacţie de supravieţuire la înfrângerile cumplite din războaiele cu romanii. Şi a demonstrat extremă eficienţă. Când galezii au fost cotropiţi de anglo-saxoni, au rezistat prin limba şi poezia lor (de altfel, ciclul Cavalerilor Mesei Rotunde şi a regelui Arthur lor li se datorează). Regii englezi s-au gîndit să extermine mişcarea scurtându-i pe barzi de la gât în sus. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dar festivalurile Eisteddfod se ţin până în zilele noastre (şi ce e mai frumos, cel mai important dintre ele are ca premiu un scaun de lemn, frumos sculptat, nimic de zis, dar atât :)). Şi dacă e să dau un exemplu de la noi, mult hulitul Mihai Beniuc a scris şi publicat superbul „Cîntec pentru cai” în 1962, la terminarea cooperativizării, venind în răspăr cu tot ce se predica pe atunci. El n-a făcut „rezistenţă prin cultură”? Nu e nici el fără de păcate, a făcut compromisuri cu proletcultul, a dat în Blaga pe când acela era la pământ. Revenim la spusese lui Iorga dintre războaie, dar nici Iorga…Problema mare o reprezintă „neprihăniţii” care cred că pot să judece pe toată lumea şi se pricep de minune să sifoneze fonduri de toate felurile din orchestrarea isteriilor ideologice.
Sunt total de acord cu ce spus Herta Muller si total in dezacord cu infamul text scris de dl Mircea Cartarescu in EVZ de vineri. Demult nu am mai citit un text asa dezamagitor din partea unui intelectual de talia lui Cartarescu.
Nu am prea avut disidenta asta e adevarul…iar discutia despre rezistenta prin cultura e f delicata si lunga. In opinia mea am fost lasi!
Profetul Mahomed spune într-o sura că „evreii afirmă despre creştini că nu-l cunosc pe adevăratul Dumnezeu, iar creştinii spun că evreii se înşeală asupra voinţei Celui de Sus. O, fraţii mei, şi unii şi alţii au dreptate!”. Cam asta e părerea mea despre „polemica” asta artificială. Marea problemă e că, din cauza marilor operaţiuni de influenţă şi de manipulare a maselor care s-au desfăşurat pe teritoriul României între 1990 şi 2003- 2005, totul este încă dogmatizat excesiv. Ar trebui să învăţăm de la anglo-saxoni, să analizăm la rece. Din păcate, la noi bigotismul intelectual e foarte intens şi extrem de păgubos, mai ales că se cuplează pe vechea ipocrizie românească. Cât despre laşitatea dinainte, nu judec pentru că habar nu am cum aş fi procedat eu, aşa că nu mă simt în stare să dau verdicte.
servus horatiu. interesant ce ai scris, adevarat, ca daca statea in romania nu ar fi pupat niciodata nobelul. nu stiu ce o fi peste 50-100 de ani, cu noi, romanii, cum ne vom impune, dar momentan suntem nevoiti sa „remorcam” ceva personalitati – nu neaparat de cultura, ci si din alte domenii. e trist, dar asta este. pe mine m-a frapat, in schimb, altceva la herta muller. ca si ea, ca si noi, incearca sa „remorcheze” trecutul. sa incepi sa spui ca inca te simti urmarita de securitate si acum…. inseamna ca ori te-ai sclerozat, ori esti foarte constienta ca aceasta hartuire a serviciilor secrete a fost unul dintre atuurile acestui premiu. mai bine tacea. vorbea de altele, de cum vede ea viata, care sunt valorile ei etc. in rest despre ea, numai felicitari ca a reusit asta. si cu ocazia ca tot am scris ceva… doresc sa ii transmit ceva lui tibi. nu prea sunt de acord cu ce a scris el. recunosc, pt mine cartarescu este ca si scriitor, un idiot, din aceeasi categorie cu unii noi regizori romani sau alti pseudoautori contemporani. sunt total de acord cu ce a scris cristi bara, tot pe acest blog, despre el. dar cartarescu a avut dreptate pe undeva. nu el e de vina ca nu a fost o emblema a disidentei, cind erau multi altii care cintau in struna regimului. iar acum li se inchina lumea. si tot la referirea lui tibi ca nu am avut disidenta…. e un pic fals. disidenta e de mai multe feluri. sau poate el vede disidenta numai la cei care au iesit in fata. sunt multi altii care au suferit si care au infruntat acel regim de cacat. unii, au platit chiar cu viata. si asta nu o spun decit din proprie experienta. din cauza ca frate-miu si matusa mea au ales sa fuga in sua, a trebuit sa indur toate mizeriile posibile. si le-am raspuns acestor mizerii in toate felurile posibile, fara sa imi fie frica de ei. incepind de la a sparge un tablou cu ceausescu de fata cu secretarii de partid… pina la a merge la ambasada americana sa imi depun acte de emigrare in timp ce eram in armata. asta poate fi catalogat ca disidenta? nu stiu. poate altii pot spune da sau ba. poate ca prea tacuta, dar a fost. ca discutia poate fi lunga, de acord. numai bine la toti si scuze de textul asta asa lung.
Ce m-a deranjat cumplit a fost grămada asta dezorganizată a amatorilor de lins în dos care s-a format „spontan” ca Revoluţia din Decembrie; toate declaraţiile acelea dulci, dulci, de iubire; toate orgasmele mimate faţă de marea scriitoare. Personal, nu cred că ne vom impune în asemenea moduri, iar Herta Müller ne-a şi dat cu tifla, ca să înţelegem că n-o păcălim şi că ne-a citit, zic eu, bine. Iar noi n-am înţeles, sau ne prefacem că nu înţelegem…Eu personal n-am să-i citesc cărţile atât timp cât va fi scriitoare la modă, nu din vina ei, evident.
Nici ea nu e o sfântă, nu cred că are dreptate, dar asta e deja partea a doua. Poate ar trebui, odată, să punem întrebarea de ce tatăl ei, şi prea mulţi alţi saşi şi şvabi, cetăţeni români cu obligaţii militare faţă de România, au dat năvală ca voluntari în organizaţia ultra criminală germană numită SS? Şi se pare că au avut o predilecţie pentru respectivul Serviciu de Securitate, deşi, încă din 1940 se ştia că este o adunătură de criminali, care nu respectă regulile războiului. Asta ar da răspunsuri cu privire la realitatea interetnică din România, la destinul etnic, la atmosfera spirituală comunitară ş.a.m.d. Lucrurile sunt mai complexe decât par ele a fi….