Sunt în Kadugli, în munţii Nuba, în centrul ţării. Cu câteva zile înainte să mă întorc în Sudan, am început să citesc Idolul cicladelor, a lui Cortazar, o colecţie de nuvele suprarealiste. Citesc câteva pagini pe zi, cam patru, aşa că o să-mi ia ceva vreme să o termin. Poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care percep lumea ca fiind o serie de momente suprarealiste, iar călătoria aceasta va fi una marcată de sentimentul de ireal, de vis, chiar mai mult decât cea de dinainte. Îmi vine prea puţin a crede că sunt aici, că m-am întors, sau că am mai fost vreodată în locul ăsta. De câte ori sunt întrebată, repet, mai mult pentru ca să mă conving pe mine: Sunt în Sudan de o săptămână, dar am mai fost o dată anul trecut. Din decembrie până la finele lui martie…
În momentul în care încep acest text, sunt într-un jeep Land Cruiser vechi de vreo 20 de ani, împreună cu şeful meu, un francez care aţipeşte pe bancheta din faţa mea în timp ce maşina se bălăngăne prin şanţurile uriaşe pe care le-a săpat în drum ploaia. Ne îndreptăm spre un sat unde are proiecte organizaţia pentru care lucrez. Trecem printr-un râu în care se îmbăiază câţiva puşti negri, spălându-şi praful de pe faţă, şi râzând cu vocile lor mici. Astăzi am realizat că nu am auzit niciodată un copil sudanez plângând. Cu atât mai puţin în locurile astea. În cele din urmă ne oprim. Nu putem merge mai departe. Şoferul şi celălalt însoţitor al nostru, un sudanez care lucrează pentru Save the children, au coborât din maşină ca să caute alt drum. Mai e o maşină împotmolită, ceva mai încolo, şi aşteaptă să vină un tractor să-i salveze, ne spun cei doi. Ne întoarcem. Pe drum, întâlnim mai multe tractoare încărcate cu sudanezi. Asta e singura modalitate pentru a transporta oameni în sezonul ploios, iar săptămâna trecută a fost, probabil ultima ploaie până în mai anul viitor.
…
Au găsit o mină, nu departe de Kadugli, spune unul dintre angajaţii etiopieni, în timp ce stăm toţi în cerc, pe scaune de plastic şubrede, în curtea lui Joe. De asta, le spun mereu şoferilor să nu se abată de la drum, să nu întoarcă pe arătură. Să o ţină doar pe unde e drumul.
Joe e un sirian ştirb şi obraznic, un schelet ambulant care umblă la bustul gol şi îşi amuză oaspeţii expaţi cu glume cam nesărate după gustul meu. Nu am vrut să mănânc din mâncarea pe care o vinde la suma exorbitantă de 30 de lire sudaneze porţia, adică fix 30 de lei, în capătul ăsta de lume unde un falafel costă 1 liră, tot atât un ceai, sau o apă, şi 2 lire o şaorma. I-am spus că ţin dietă. O să mori curând, dacă mai ţi dietă, mi-a spus a doua zi, când m-am întors după ce am luat o cină copioasă în souq, împreună cu Osman, gazda mea de la vizita mea din februarie, cină care nu cred să fi costat mai mult de 5 lire.
Nu l-am înghiţit pe Joe din clipa în care am văzut cele trei maimuţe legate de cei trei stâlpi din curtea lui mult prea călduroasă în serile astea uşor răcoroase de început de iarnă. Să bei bere cu 15 lei, la un pseudo-restaurant în centrul Sudanului, pe uliţă prăfoasă, stând de vorbă cu doi japonezi şi o singaporeză (aşa i-o fi zicând?), în timp ce trei maimuţe se zbat ca disperatele, alergând în jurul spâlpului care le ţine prizoniere. Iar se cacă pe mine?, întreabă una dintre cliente, o englezoaică tunsă scurt, cu maieu negru, şi sâni prea mari, râzând în timp ce diareea maimuţei îi alunecă de pe umăr.
…
Când am plecat din Khartoum, am greşit aeroportul. Surprinzător, nu a fost vina mea. Şeful meu plecase de mai multe ori de la Zboruri interne. De data asta, însă, la ora şase dimineaţa, în faţa intrării în aeroport pentru Domestic flights,erau câteva zeci de scaune roşii de nuntă. Pe câteva stăteau la taclale, ori privind pierdute în gol, nişte femei. Cu siguranţă nunta nu durase până la ora asta, având în vedere că doar cu permisiune specială, petrecerile se pot întinde până la ora 12 noaptea.
Tot ca o nuntă a fost şi sărbătoarea hindusă Dawili, la care am fost împreună cu colegii mei. Eram vreo 16 expaţi din toată lumea, într-o mare de indieni şi indience tatuate cu henna şi îmbracate în haine colorate. Nu am înţeles nici unul dintre noi nici cum am ajuns acolo, nici de ce din boxe răsuna Shakira.
…
Stăm în jurul unei măsuţe pe care arde enervant o lumânare. Eu strănut într-una. Iar m-a apucat alergia. Englezul stă de vorbă cu francezul, iar italianul-grec-american îi completează. Eu nu spun nimic. Am spus ceva mai devreme care a cauzat discuţii nesfârşite, pe o temă absolut ridicolă. M: Parcă văd că X e genul de om care s-ar duce la evenimente de genul: cea mai mare omletă din lume! Eu: A fost în România asta. Cea mai mare omletă. Râsete. Nu râd de mine, ci de idee. Cine ar face aşa ceva? Câte ouă? Cât de mare? Răspund cu nu ştiu, sau cu aproximări . Habar nu am. Da, am fost acolo întâmplător, şi puţea oribil. Aflu a doua zi că m-am înşelat. Aceea a fost cea mai mare omletă ţărănească. Cea mai mare omletă (sunt o ignorantă, habar nu am care e diferenţa între omletă şi omletă ţărănească), a fost în Turcia, anul astă, iar recordul anterior a fost bătut în Canada.
Oricum, acum ei vorbesc despre altceva. Despre colionialism. Ascendenţii căruia dintre cei doi a avut un imperiu mai bun. De parcă ar putea fi ceva bun în asta. Amândoi ştiu că ţările lor au lăsat în urmă o Africă nenorocită. Englezul se întoarce deodată spre iubita lui, nemţoaica, care stă adormită, întinsă pe patul sudanez. D: Da, până când cineva s-a hotărât că vrea să înceapă război! Reproş în glumă. Ce vină are ea pentru ce a făcut Hitler. Vine momentul să spun ceva despre ţiganii lui Sarkozi, dar prefer să tac. Spre miezul nopţii mergem la culcare, făcându-ne loc printre greieri.
…
Greierii se lovesc ca nebunii de pereţi, se urcă pe tine, îţi aterizează în cap de te miri unde. Am visat greieri toată noaptea. Încercau să se caţere pe mine în timp ce dormeau, dar se loveau de pânza care stă ca un cort deasupra patului. I-am auzit atât de aproape. Sigur a fost un vis. Am văzut şi un scorpion care aştepta cuminte lângă pat. Dimineaţă, pe jos erau câţiva greieri morţi. Nemţoaica: Nu ştiu ce e cu ei. For some reason, during the night they get in the house to die. N-am tradus asta pentru că nu-mi vine.
Îmi arată toaleta. Duş voi face în baia de afară. Doi greieri se zbat sub apă. Nu îndrăznesc să intru în cadă, mă spăl de pe marginea ei. Nu ştiu dacă greierii chiar se zbat, sau jetul de la apă îi face să pară încă vii. În cele din urmă se scurg în canalizare, pe ca ar înfunda-o dacă ar fi mai mult de doi. 12 ore mai târziu, etiopianul glumeţ, cel cu minele, povesteşte despre scorpionii de la biroul nostru din Kauda. Peste o oră plec spre Kauda.
…
Dar surpriza cea mai mare a fost găsirea primului fir de păr alb. Nu oriunde, ci în sprânceană. M-am uitat de mai multe ori în oglinda din curte, în timp ce vreo cinci şopârle alergau bezmetice pe pereţi.
