Foto: Laura Bâlc
Şi a fost întâlnirea cu antipozii. Mai precis cu spectacolul „Skin Tight” al companiei neozeelandeze Quartett Theatre.
Până acum eram sigur că teatrul realist american înseamnă emoţie şi umanitate. Arthur Miller, William Saroyan etc. mă făceau să-mi pese de personajele născute de sub stiloul sau din maşina lor de scris. De joi ştiu că pot extinde această caracterizare şi la alte spaţii de dramaturgie anglo-saxonă de peste mări.
Trăim într-o cultură periferică, la fel ca şi Aotearoa (numele maori al ţării din Pacific). Dar la noi se privilegiază flirtul, superficialul, trucul ieftin de luat ochii amicilor de cumetrii artistice, pe scurt „cioaca”.
Teatralizarea şi reteatralizarea din spaţiul românesc oficial şi-au epuizat capacitatea de a releva conexiunile sensibile ale lumii în care trăim. În general nici vorbă de transfigurare, de transcendent, de emoţie. Pur şi simplu o anumită precizie tehnică, o pedanterie devenită manierism, şi un anumit know how care asigură perpetuarea genului, dar şi a decadenţei acestuia.
Spectacolul neozeelandezilor ne-a reamintit că teatrul trebuie să însemne în primul rând emoţie, omenie, adevăr. O poveste simplă în aparenţă, dar complexă pe măsură ce rememorezi amănuntele. Despre viaţă, moarte, dragoste, ură, durere, bucurie, loialitate, blândeţe, bunătate, tristeţe, veselie. Despre amintire…
Piesa lui Gary Henderson, inspirată de un poem semnat Denis Glover, povesteşte despre un el (Allan Henry) şi o ea (Bronwyn Tweddle) trecuţi prin viaţă, pace şi război. Celor doi actori li se adaugă Rangimoana Taylor, într-un apariţie scurtă dar expresivă. Show-ul se ridică pe un solid fundament de teatru realist-psihologic, fără a refuza sugestiile teatrului de mişcare, luptele scenice (extrem de fizice!) ca şi imaginile pe muchie de cuţit (vezi foto, pusă cu amabilitate la dispoziţie de autoarea acesteia, Laura Bâlc).
Membrii companiei sunt, pe rând, actori, regizori, designeri, tehnicieni, costumieri, scenografi, antrenori de lupte scenice etc. Totul fără scorţoşenia caracteristică peisajului cultural românesc.
La sfârşit, conduşi de acelaşi Rangimoana Taylor, Kaumatua (înţelept) al companiei, actorii, ajutaţi de studenţii actori ai clasei Filip Odangiu, au oferit o melopoia maori, o excelentă îmbinare de poezie, muzică şi limbaj corporal.
Spectacolul s-a jucat joi, 11 noiembrie, la Sala Studio a Fabricii de Pensule, str. Henri Barbusse nr. 59-61.
Haere ra, Quartett Theatre!
6 comentarii
horatio, ai pus o fotografie de vis, felicitari
nu ca alea pe care ni le-ai facut ieri in parc, hahahaha
Alea din parc îs nişte foto artistice, ultraartistice. Dacă vreţi foto de buletin, adresati-vă la Poliţie 🙂
E foarte frumos și grăitor că nimeni nu a fost interesat de articolul în sine despre piesa de teatru (de altfel foarte bună, printr-o minune ajunsă măcar în vestul țării). Probabil sunt mult mai interesante fotografiile personale și alte lucruri care nu au ce căuta pe un blog. Cam câtă credibilitate credeți că va avea după acestea blogul de față?…
angi,
te superi degeaba. ma stiu de un secol cu horatiu si stiu ce lucruri deosebite este capabil sa faca. prezenta lui pe aceasta platforma media nu este intimplatoare (dar asta e o alta poveste, nu ti-o spun acum). evident ca lumea nu este interesata de cultura, asta si vreau eu, impreuna cu horatiu, sa schimbam (acest tip de mentalitate, nepasarea, nebagarea in seama). din pacate asta nu se poate face intr-o lună de zile. dar nu dezarmăm. mulțumesc că ne citești, nu mai fi atît de supărată (supărat).
inca ceva, angi,
sa stii ca ceea ce ai luat tu drept principala noastra preocupare, aceea de a pune pe site fotografii personale e un pretext ca sa invitam oamenii la miscare in aer liber. nu vrem sa ne vedem mutrele pe monitor, am depasit demult faza respectivă. cred că așa ar trebui procedat și în cazul culturii: găsite formele în care mesajul să ajungă la cititor. dacă te iei prea în serios, ai șanse destul de mari să nu te poți face înțeles, să nu poți să îți transmiți mesajul. hai, ca ne împrietenim încet-încet